Cu toate încercările de a-l convinge să renunțe la planurile de a veni în Moldova, Ioan Albert continuă să pregătească expediția invocând pe față intențiile de a-l ajuta pe Ștefan cel Mare al Moldovei să elibereze cetățile de la mare. Văzând că nu are de ales, și vrând să-l lase pe Crai să-și trădeze singur adevăratele intenții, Voievodul Moldovei primește ajutorul oferit, dar cere Craiului ca oștile lui să urmeze cursul Nistrului, de preferință prin partea Lituaniei, unde Ștefan se obliga să depoziteze provizii și furaje potrivit etapelor de marș ale leșilor. Cât despre insistențele Craiului ca oastea moldovenilor să fie dusă la Dunăre pentru a preveni trecerea turcilor trimiși să apere cele două cetăți, Voievodul cere ca oastea sa să pornească spre Dunăre numai când leșii vor ajunge în dreptul celor două cetăți, pentru ca nu cumva mânia sultanului să se reverse asupra Moldovei înainte de a veni ajutoarele leșești. O cale abilă folosită de Voievod pentru a zădărnici planurile mârșave ale Craiului.

Ștefan cel Mare a avut dreptate. Ioan Albert și-a dezvăluit adevăratele intenții mai repede decât s-a așteptat. După ce au ajuns la Camenița, oștile leșești s-au abătut de pe Valea Nistrului pe drumul Sniatynu-lui (azi oraș și raion în Ucraina), care ducea la Suceava. În aceste condiții, Voievodul se pregătește de apărare. Însoțit de boierii cei mai apropiați, Ștefan se deplasează prin țară și cheamă poporul la luptă. Reușește să adune o oaste de 40.000 de oameni, căreia i se adaugă cei 12.000 de călăreți cu care a venit voievodul Bartolomeu Dragffy și un detașament de călăreți condus de Radu cel Frumos. Atât el, cât și cuscrul său trimit soli la Ioan Albert și îi cer să se întoarcă din drum, să cruțe Țara Moldovei de prădăciuni. Intervine și Ivan al III-lea, care îi trimite un avertisment Marelui Duce al Lituaniei Alexandru, care a pornit la drum la cererea insistentă a fratelui său. Acesta își va încetini marșul și, astfel, nu a mai luat parte la expediție.                                                   

După turneul făcut în țară, Ștefan se întoarce la Suceava, unde va organiza apărarea cetății, dar și strategia de ansamblu de apărare a Moldovei. Bizuindu-se pe oștile sale și pe aliații pe care îi avea, Ștefan nu mai folosește tactica pământului pârjolit, cum a făcut în marile bătălii pe care le-a dus înainte, pregătind acum o apărare strategică bazată pe două aliniamente. Primul era conceput pe cetățile Hotin și Suceava, iar al doilea pe cetățile Neamț și Târgul de Jos (Roman), pe care Ștefan le-a întărit și modernizat, iar la Târgul de Jos Voievodul a mai ridicat o cetate, cunoscută sub numele de Cetatea Nouă. Potrivit strategiei plănuite, dacă ar fi căzut prima linie de apărare, intra în acțiune al doilea aliniament, timp în care dușmanii ar fi fost loviți și din spate, fiind astfel prinși între două focuri. O strategie extrem de ingenioasă care ne vorbește de abilitățile acestui mare erou al neamului românesc.

Toate pregătirile fiind făcute, în 27 august 1497 Ștefan părăsește Suceava, unde îl lasă să se ocupe de apărarea cetății pe nepotul său după fratele vitreg Cârstea, hatmanul Luca Arbore. Voievodul se îndreaptă spre Neamț și apoi spre Târgul de Jos, unde își stabilește cartierul general, pregătind apărarea cetății și urmărind cu atenție evoluția dușmanilor.

Tăvălugul leșesc se prăvale năprasnic asupra Moldovei, căreia îi calcă hotarele în picioare în data de 1 septembrie 1497, continuându-și apoi drumul spre Suceava cu intenția vădită de a o cuceri. De grăbit ce era, Craiul nu se mai sinchisește de Hotin, trece de cetate fără să o asedieze, oprindu-și marșul abia la reședința Moldovei, unde leșii ajung în 24 septembrie. Oștile Crăimii ocupă mai întâi orașul, pe care îl găsesc părăsit, după care își stabilesc tabăra pe valea de la poalele zidurilor Cetății de Scaun, pe care fâlfâia batjocoritor steagul Moldovei lui Ștefan cel Mare, având chipul Sfântului Gheorghe pe el.

După ce au terminat pregătirile, în 26 august ghenărarii au pus la bătaie tunurile aduse cu ei lovind cu obuzele vreme de trei săptămâni în zidurile cetății de la Suceava. Moldovenii însă nu-i luau în seamă, ba chiar își băteau joc de leși, lăsându-i să arunce cu bombardele în zidurile groase și puternice ale Cetății de Scaun, după care apărea pe ele câte un străjer care îi îmbia pe leși cu o cană de vin. Ce stricau leșii ziua, noaptea oștenii din cetate puneau la loc, și așa treceau zilele una câte una fără ca leșii să cucerească cetatea. Până și cronicarii lor au redat, uneori amuzant, strădaniile Craiului de a ocupa cetatea, dar și rezistența dârză a garnizoanei acesteia. Iată ce au scris doi dintre ei:

Matei de Miechhow, zis Miechowita (1457-1504), a consemnat în „Chronica Polonorum”:

„Au ajuns la Suceava și asediară în zadar câteva zile cu mașini de război această cetate. Moldovenii, în bătaie de joc, dregeau zidul cu înnădituri”.

Un alt cronicar, Bernard Wapowski (1450-1535), în cronica sa vine chiar cu unele amănunte:

„Cetatea era întărită cu o garnizoană foarte puternică și se apăra cu foarte multă bărbăție. Ce se dărâma ziua, noaptea puneau oștenii din garnizoană la loc. În cele din urmă se făcu în zid o mare deschizătură, pe care moldovenii o astupară cu stejari bătuți cu noroi și cu alte lucruri. Și aveau și ei tunuri și alte mașini de război”.

Când vedeau că leșii au obosit, iar tunurile lor s-au înfierbântat, se ridicau tunarii moldovenii și loveau cu tunurile lor în corturile dușmanilor, provocând mari pierderi în rândurile lor. Văzând că nu poate rezolva nimic cu armele, Craiul încearcă să ia cetatea prin trădare. Reacția oștenilor Moldovei este redată cu vădit umor în una din cronicile din acea vreme:

„Iar craiul Albert ajungând la Suceava a stat sub ea câteva zile și înțelegând că nu poate să facă nimic cetății, căci toți moldovenii care erau cuprinși în cetate un astfel de răspuns i-au dat :

- Află sigur că noi domnului nostru și cetății sale nu-i putem fi trădători, căci al nostru domn, Ștefan Voievod, este în câmp cu oastea sa; dacă vrei, du-te, învinge-l, iar cetățile și toată țara lui îndată vor fi în mâinile tale.”

Numai poporul în înțelepciunea lui putea scoate asemenea vorbe, mai ales când moartea le sufla moldovenilor flămândă pe la urechi, adusă de puștile și obuzele leșilor, dar, dincolo de hohotele de râs pe care le provoacă aceste vorbe bine tâlcuite, nu poți să nu constați dragostea cu care îl priveau oștenii pe cel care le era Voievod și Stăpân, Ștefan cel Mare și Sfânt al Moldovei.

Aflând prin iscoadele lui că oștile Craiului sunt descurajate, Ștefan ia toate forțele pe care le avea în Târgul de Jos și urcă cu ele spre Suceava, unde încercuiește oștile leșești. Rămași fără provizii și posibilități de aprovizionare, loviți zilnic de detașamente de călăreți ale moldovenilor, dușmanii sunt practic prinși în capcană între garnizoana din cetate și oștile conduse de Ștefan Voievod. În aceste condiții apar tot felul de molime care seceră sute de vieți în tabăra leșească. Până și regele este bolnav de friguri și medicii se adună în jurul lui să-i salveze viața. Asta îl face pe Bernard Wapowski să redea în cronica lui:

„În vremea aceasta Ștefan palatinul nu se odihnea. Adunătorilor de nutreț le răsplăti el toate relele pricinuite. Se lovi de mai multe ori cu ei, iar drumul care venea din regat îl închise cu numeroși călăreți și puse mâna pe toate celea, așa încât tabăra regelui polon părea împresurată și începu să se simtă mare foamete din pricina asta, Într-aceea sosiră și trupe mari, cu multă cavalerie, de la turci, tătari și munteni, care locuiesc prin ținuturile din susul Dunării; asemenea și de la unguri și secui, neam foarte bine dedat cu armele și cu caii. Ajutat de aceste trupe, Ștefan, năpăstuia cu mult mai greu pe cei care aveau grija aprovizionării armatei leșești.”

Andrei Breabăn