Aş distinge, în istoria Radioului ieşean, care împlineşte 75 de ani, patru perioade. Primele începuturi datează, cum se ştie, din noiembrie 1941, când s-ar fi auzit pentru întâia oară în eter „Aici Radio Moldova”. Documentele arată că, de fapt, adresarea iniţială către ascultători suna altfel: „Aici Radio Moldoviţa”. De unde şi până unde „Moldoviţa”? Poate, la ceas de război şi pentru un post destinat în primul rând frontului (filosoful Ion Petrovici spunea, în cuvântul inaugural, că principala misie a Radioului ieşean era, „în ceas de alarmă”, „măturarea umbrelor nopţii peste Prut şi Nistru”), atribuirea unei adrese false a emiţătorului (de la Iaşi la Moldoviţa sunt peste 200 km.) ar intra între procedurile militare de camuflaj. Nu-i de crezut, fiindcă goniometria făcea de mult imposibilă ascunderea izvorului undelor. Să fie vorba despre o denumire codată de obiectiv militar gen „copacul cu coroana rotată”? Dacă nu chiar o aluzie la Moldova ruptă în două după înţelegerea Ribbentrop–Molotov, dincoace de Prut urmând să rămână doar o „Moldoviţă”? Nu-i nici asta o ipoteză prea credibilă, aşa că motivaţia reală încă rămâne de căutat şi de identificat. Radio Iaşi, în prima sa vârstă, a emis doar patru ani: odată cu intrarea „eliberatorilor”, nu numai că postul a fost închis, dar şi aparatura, considerată pradă de război, a ajuns în Rusia. N-au cum exista supravieţuitori care să ofere mărturii directe, aşa că despre „Radio Moldoviţa” se ştiu puţine – mai ales că presa vremii, cenzurată militar, nu putea oferi prea multe detalii. Din cea de a doua vârstă a instituţiei, copilăria, au rămas doi-trei martori în viaţă – că-s cam uitaţi în momente aniversare, asta-i altceva. Aş propune, pentru încadrarea în timp, două repere: 1956, anul reînfiinţării, şi 1966, dată ce porneşte de la limita „obsedantului deceniu”, spre a ajunge către momentul unei anume destinderi în lumea presei – până la urmă devenită iluzorie. Vârsta a treia, tinereţea exuberantă, cu semne de promiţătoare maturizare, ar fi cuprinsă între 1966 şi 1985, răstimp în care s-au triplat orele de emisie, s-a întărit redacţia, s-au diversificat modalităţile publicistice, Radio Iaşi devenind un brand nu numai moldovean, ci şi românesc, cu exclusivitatea recepţionării până-n orientul îndepărtat şi-n continentul african. Desfiinţat în 1985 în urma unei dispoziţii clocite la vestitul „Cabinet 2”, Studioul ieşean reînvie la 22 decembrie 1989, atunci începând a patra lui vârstă, aceea a libertăţii cuvântului, dar şi a confruntării cu o agresivă concurenţă în lumea undelor. Pot oferi mărturii privind vârsta a doua, şi încerc s-o fac nu de alta, dar se apropie transferul definitiv în eterul ce până acum ne-a găzduit doar vorbele. Am început să lucrez la Radio Iaşi în 1958, când postul emitea 30 de minute pe zi, fiind încadrat definitiv cu jumătate de normă (eram încă student), în 1959. Mai întâi crainic de studio, apoi reporter şi redactor, până ce am trecut în scriptele Radioului bucureştean. O spun de la bun început, deschis şi direct: port recunoştinţă instituţiei, aici am învăţat să preţuiesc cuvântul scris şi vorbit şi tot aici am deprins rigorile disciplinei muncii redacţionale. Sunt convins că nici unul dintre actualii slujitori ai Postului n-are habar de avatarurile gazetăriei radiofonice din „obsedantul deceniu”. Sub neadormita veghe a Cenzurii, nu existau decât ştiri „pozitive”, majoritatea de genul „harnicul colectiv al fabricii X a depăşit planul cu Y la sută”. Predomina „reportajul” citit în studio şi difuzat numai şi numai înregistrat pe bandă. Nici o vorbuliţă pe viu: a fost adevărat eveniment când mi s-a încredinţat marea responsabilitate a intrării „în direct”: toată suflarea Postului a ascultat cu emoţie un banal buletin meteo... Când, târziu, s-au îngăduit transmisii în direct, le-am făcut citind în faţa microfonului instalat la „eveniment” un text în prealabil aprobat; nici un cuvinţel în plus! Făceam deplasări cu magnetofonul de teren „Philipps”, care cântărea 12 kg (!); nu se închegase încă sistemul energetic naţional şi fiecare orăşel îşi avea „curentul lui”. Mai niciodată parametrii de la înregistrare nu „rimau” cu cei ai electricităţii de la sediu, aşa că tenorul de la Fălticeni putea deveni bas la Iaşi! Încercam să potrivim vocile din butoane, dar rar se nimerea tonalitatea adevărată. Făceam teren în toată Moldova călărind o motocicletă rusească IJ cu ataş: tehnicianul la ghidon, reporterul înghesuit în ataş, cu măgăoaia „Philipps” în braţe! Iar singura şosea asfaltată era Iaşi-Roman. Atât! Redacţia, care izbutise să adune câţiva tineri cu condeiul prieten, a fost repede „întărită” cu gazetari aduşi „din producţie”. Unul dintre ei, ce-l aveam întru ucenicire, l-a întrebat pe un preşedinte GAC: „Ce număr de capete de albine aveţi?” şi, total inocent într-ale sportului, l-am pus să comenteze un meci de rugby ca fiind... de fotbal (banda s-a păstrat). Puţin câte puţin, timpul de emisie s-a mai mărit, ceea ce ne-a permis să difuzăm teatru la microfon, să facem înregistrări muzicale în toată Moldova, au apărut consistente emisiuni culturale, care, barem prin marcarea momentelor aniversare, aduceau în atenţie nume şi opere până atunci ocultate. Gazetăria ce-o făceam a avut şi momente de pompierism, şi de adevărat eroism, date fiind rigorile de conţinut draconic impuse şi condiţiile tehnice de punere în undă. Cam aşa a fost odată...