Am ales drept titlu o sintagmă aforistică născocită de Dorel Shor. Confratele lui, cehul Karel Čapek, afirma că umorul ar fi o „deprindere democratică”. Şi cum noi defilăm victorioşi de aproape trei decenii pe bulevardul democraţiei totale, depline şi (vrând-nevrând) originale, s-ar cuveni s-avem parte şi de-o creştere semnificativă a cantităţii de umor pe cap de locuitor. Lucrurile stând taman pe dos, mai degrabă i-aş da crezare lui Moisil, care vede în umor doar „un cocteil de revoltă şi disperare”. În pofida unor puseuri subţirele de exuberanţă ludică, suntem pe cale să ne preschimbăm într-o naţie tristă, încruntată şi încrâncenată.

Nu mai departe de un veac şi jumătate, românii îşi îngăduiau sumedenie de şotii vesele, unele rămase de pomină. Austerul Hasdeu, pe care cu greu ţi-l poţi închipui altfel decât îngropat între ceasloave şi bucoavne, era tartorul farselor. El a trimis, în 1871 şi 1876, cele două poezii cu acrostih publicate de „Convorbiri literare” („La noi e putred měrul”) şi tot el i se adresa în scris lui Titu Maiorescu cu formula „Es. Min. Tit. Maiorescu”, ce putea fi citită şi „Excelenţei sale Ministrului Titu Maiorescu”, dar şi... „E smintit Maiorescu”! Eminescu avea să observe primul – târziu, revista era tipărită! – altă farsă hasdeeană, poezia cu acrostih isteţ semnată P.A. Călescu, adică... Păcălescu.

Dar cele mai bune poante erau involuntare, fiindcă, cum ne învaţă tătucul Marx, arta rămâne mereu în urma vieţii. Pentru premiile Societăţii Scriitorilor Români au candidat în 1930, la poezie, Tudor Arghezi şi Alfred Moşoiu (?), iar la proză, Ionel Teodoreanu şi Ion Foţi (?). De necrezut, laureaţii au fost... Moşoiu şi Foţi!! De râsul curcilor! Sumedenie de epigrame şi parodii datorate lui Caragiale luau în răspăr creaţiile simboliste ale lui Macedonski, A. Mirea (adică, Dimitrie Anghel şi Şt. O. Iosif) cultiva cu succes şarja amicală, astfel fiind cum nu se poate mai bine pregătită apariţia lui Topârceanu, cu ale lui „Parodii originale”. În Iaşii de la mijlocul veacului XX, George Lesnea, apoi Fl. M. Petrescu au preluat din mers tradiţia epigramei şi a parodiei poznaşe – frunţile tuturor fiind mult mai descreţite atunci. De ce? Să zicem că, în cazul nostru, al celor tineri, disponibilitatea către veselia lipsită de griji era apanajul vârstei. Probabil că permeabilitatea la glumă o furniza şi un oarecare sentiment de securitate personală, astăzi dispărut, cum, repede, au dispărut şi bancurile despre Bulă.

Responsabilul cu farsele la Uniunea Scriitorilor era colonelului Nicolae Tăutu, care, între altele, s-a dat, la telefon, drept ministrul forţelor armate şi a ordonat administratorului cimitirului Ghencea militar să dezgroape toţi morţii, urmând să fie reînhumaţi strict după ierarhia gradelor. Întrebarea era ce forţă de muncă suplimentară necesita operaţiunea. Administratorul a trimis ministrului un tabel prin care solicita 46 de gropari în plus, cerând şi desluşiri tehnice cu privire la dispunerea şi realocarea locurilor de veci! Tăutu i-a făcut-o şi lui Ion Băieşu (un comediograf la modă cândva, între altele autorul cuplului comic „Tanţa şi Costel”) care mereu se plângea că nu este luat în seamă de sexul frumos... fiindcă-i prea scund. Colonelul i l-a adus, la Casa de creaţie de la Pelişor, pe „maseurul de la Sinaia” specialist în alungiri miraculoase. Câteva zile la rând, în vreme ce pacientul, în chiloţei, era masat cu sârg, în camera de alături, o croitoreasă adusă tot de Tăutu scurta cu încă un centimetru pantalonii lui Băieşu, care, teribil de încântat, îşi admira cocoşeşte în oglindă creşterea cotidiană, în vreme ce confraţii, după uşă, se prăpădeau de râs...

În deceniu 6 al veacului trecut, cei care lucrau la revista „Cronica” erau renumiţi pentru poantele (unele, de-a dreptul crude!) cu care-şi păcăleau colegii de redacţie şi de breaslă. Pe Corneliu Ştefanache l-am trimis odată-n Anglia (vorba vine, invitaţia o falsificasem în tipografie) şi altă dată la concentrare „cu schimburi curate şi hrană rece pe trei zile”. Suplimentul „Odată-n an e anul nou!” publica delicioasele şi acidele parodii semnate de Ion Pogorilovschi, George Pruteanu ş.m.a., iar mensualul „Iaşul literar” îl lansa pe Marin Sorescu în calitate de titular al rubricii iconoclaste şi plină de haz „Singur printre poeţi”. Râdeam mult, râdeam cu gura până la urechi, dar, se pare, strămoşii ne întrecuseră în toate cele vesele. Un clasament al capacităţii de a recepta umorul situează România pe locul IV în Europa (or fi polonezii mai pontoşi?), iar în topul naţional al umorului, Iaşul este situat pe locul ultim în ţară (!!), cap de listă fiind Oradea. Un fost component al trupei „Divertis” motivează: „Oamenii care trăiesc în vestul ţării sunt mai deschişi modelului occidental.” Ce să zic – că şi Occidentul, şi Ardealul, plini îs de umor! Regretatul Gyuri Pascu s-ar fi cuvenit totuşi să explice cum de trupa lui, „Divertis” s-a născu tocmai la Iaşi, şi nu... în vestul cel vesel... Un vechi proverb olandez spune că „umorul este uleiul din lampa vieţii noastre”. Constat că, la noi, felinarul pâlpâie şi-a-nceput să-i fumege fitilul.

În urmă cu câţiva ani, sussemnatului i-a fost decernat „Premiul naţional de umor”. Nici c-am mai râs de-atunci!