Cauți una și  dai de alta. Răscolind prin rafturile cu opuri diverse (inclusiv cele instalate în garaj – nimic mai complicat decât să afli titlul dorit printre cărțile mele, stivuite unde s-a putut, cât s-a putut și după cum au  venit, fără vreo intenție de sistematizare și rigoare biblioteconomicească) dau peste ditamai cărțoiul (850 de pagini) pe care l-am reeditat cândva (2008 ) și care se pitește în raft parcă  jenat de propria-i existență. Aș zice, dacă mi  se îngăduie astfel de savantlâcuri,  că-i o carte copleșită de sentimentul derelicțiunii, pe care dicționarul îl definește ca stare de însingurare și neputință, sentiment al aruncării într-o lume indiferentă și ostilă.  Este vorba despre „Umbrele” lui Aurel Leon. Am publicat primul volum la „Junimea” în 1970, într-un tiraj relativ modest (astăzi ar părea uriaș!). S-a bucurat de succes și librarii au solicitat  volumul al II-lea în tiraj dublu. La fel s-a întâmplat, pe rând, și  cu  celelalte patru volume care au urmat, tot mai căutate și fiecare editat într-un tiraj superior precedentului. Așa se face că mai  nimeni n-are cum să aibă seria completă, drept pentru care, după revoluție, am înmănuncheat, cu speranța succesului editorial, toate cele șase volume într-unul singur, ce urma să inaugureze spectaculos și eficient producția de carte a unei edituri particulare nou  înființate. După care, târziu, a venit bomba: autorul turnase nu numai la Securitate, ci și la celelalte organe de  profil, conduse pe rând de Cristescu, Bondarenko, până la Doicaru, Pleșiță, Măgureanu. Efect dublu: nimeni n-a mai cerut cartea, editura a dat faliment. Și apare din nou întrebarea dacă odată cu zoaiele din copaie trebuie azvârlit și pruncul. Aurel Leon reprezenta o trăsătură de unire între două lumi.Format la şcoala gazetăriei („Prutul", „Opinia") care azi publica ştirea, mâine, desminţirea şi poimâine, desminţirea  desminţirii, Leon a izbutit repede să-şi asume conduita şi rigorile ziaristicii moderne, ce consideră (mai bine zis considera) nu numai informaţia eronată, ci şi greşeala de tipar capătul lumii. Și Doamne, câte văzuse Leon, câte ştia! Cu cine dialogase! Cine-l primise în casă! Poseda marea ştiinţă de a specula amănuntul caracterologic şi de a înfiripa portrete din două-trei linii. O replică îi era prea de-ajuns pentru schiţarea convingătoare a portretului psihologic. Aveai senzaţia că-i cunoşteai de mult pe marii ieşeni ai începutului de veac; coborau din pagina severă a manualului – pur şi simplu reînviau! L-am crezut mai întâi uşor şuetard şi prea aservit devizei junimiste „anecdota primează". Fals. Un studiu doct, doldora de subsoluri savante, poate fi mai puţin relevant şi, oricum, mai plicticos decât o vorbă de duh cu surprinzătoare încărcătură caracterologică. Peisajul uman  poate fi examinat şi din acest unghi, atunci când investigaţia se întemeiază pe inteligenţă şi spirit de observaţie, dăruite cu har scriitoricesc. După „Trecute vieţide doamne şi domniţe", în care Gane izbutise re-compunerea unui sfârşit de secol conjugând arta portretului cu strădania istoricului împătimit, „Umbrele" lui Aurel Leon veneau, pe alt plan, ca un element de continuitate. Domniţele şi prinţii lui Conu' Aurică sunt Hortensia Papadat-Bengescu, Sadoveanu, Otilia Cazimir, Băncilă, Haricleea Darclé, Caragiale, Gr.T. Popa, Nutzi Acontz, Camil Petrescu, Ibrăileanu, Lesnea, Pallady, Labiş, Topârceanu, Dăncinescu, Sava, Kiriakoff, Băncilă, Coandă, Codreanu, Miluţă, Mărgărit, Galaction, Caudella, Lovinescu, Isanos, Philippide, Birlic, Vianu etc. etc. etc. – peste 200. După descoperirea derapajului moral al autorului, toți cei 200 se vor întoarce fără vină în uitarea cea scrisă-n legile omenești, fiindcă nu mai există o carte în fila căreia să fie alăturați cu toții întru deslușirea duhului Iașiului a odinioară.N-aș crede că Aurel Leon a fost turnătorul tipic, rău, agresiv, mincinos, practicant cu voluptate al delațiunii – poate chiar dimpotrivă; de fapt, nimeni n-a văzut un astfel de document probator și nici vreo listă a persoanelor vătămate. Dar blamul rămâne să plutească acuzator, cartea agonizează făr-de speranțe, și marii ieșeni ai  perioadei 1920-1991 care au avut tangențe cu spiritualitatea urbei s-ar putea zice că  mor a doua oară. Vizionar, în prefața cărții sale damnate Aurel Leon îl citează pe Topârceanu : „Cum ai  putut, cu mintea calmă / Să nu-ți dai seama de pericol?” Chiar așa, Coane Aurică! Cum ai putut să torni  și la Securitate, și (elogios, cald, previzionar), la… posteritate?