Sunt precoce: am fost conștiincios implicat în zarva alegerilor încă din 1946, când  aveam șase ani și eram în clasa întâia la Ițcani. La școală, ardeam gazul, fiindcă maică-mea, învățătoare, mă-nvățase să citesc încă de acasă, recitasem de acum, la ora de dirigenție și-n admirația asistenței, o poezie de-a lui Șt. O. Iosif – o știu și-acum: „Plâng tilinci, tălăngi răspund / Soarele apune / Glas de bucium sună-n fund / Ca o rugăciune…” Abia așteptam să scap în stradă, spre a deveni agent electoral: pur și simplu mă fascinau teancurile perfecte de manifeste mirosind proaspăt a brad și hârtie de tipar: față de cărțile mele de școală flendurite, păreau venite din altă lume! Împărţind topuri de fluturaşi propagandistici; a fost, cu predestinare, prima însărcinare politică a subsemnatului!

Pe manifeste, un schelet hâd ilustra starea sănătății românilor înainte de „eliberare” și, pe verso, grafice avântate exprimau excelenta situație în domeniu după 1944. Pe altă foaie, de astă dată rozalie, se putea vedea desenată o mică făbricuță, cât un solz de pește și, alături, aceeași siluetă, dar lăbărțată pe tot restul paginii: adicătelea, pe înțelesul tuturor, avântul imperios al industrializării. Un plug și-un bou mititel,  alături de același plug și-un bou cât toate zilele, demonstrau izbânzile agriculturii (argumentul tractorului încă nu-și aflase elocvența).

Topurile de hârtie, abia tăiate în tipografie, miroseau a brad, a cerneală proaspătă și exercitau adevărată vrajă asupra kindăraiei care se bătea pentru asumarea misiei de difuzor voluntar. Ciudat, nimeni nu azvârlea foile primite, probabil nedorite, cel puțin n-o făcea la vedere: ceferiștii contemplau scheletul „sanitar”, împătureau foaia și o înghesuiau în lada cu scule și sufertașe. Am priceput mai târziu: frica. Pușcăria din Suceava funcționa din plin, iar sub Zamca începea să se amenajeze ditamai lagărul pentru deținuții politici (azi, nu se mai vede nici o urmă; cine să-l mai știe?) ce urmau să construiască rambleul noii căi ferate către Câmpulung-Dorna, iar rândurile posace de sârmă ghimpată acționau ca un avertisment general adresat „dușmanului de clasă”. Orice gest, cât de nevinovat și de neintenționat, se putea lăsa cu amare consecințe, așa că tipăriturile n-ajungeau în șanț ca gest de cutezanță săvârșit în văzul lumii; poate cel mult, acasă, urmau să acopere gura oalei cu chișleag din tindă (pentru trebuințele privatei erau prea groase și bățoase).

Bomboana de pe tort, ca să nu zic coliva alegerilor, a fost, pentru noi, copiii,  fanfara, adică, pâlcul de tuciurii cărora li se vedeau, de sub tribuna parcului gării, doar ochii albi, mari, bulbucați de efort. Ritmul sacadat izvodit de toba mare și susținut de trombon ne ordona instinctiv prin colbul uliței pașii desculți, în ritmul singurului marș revoluționar învățat de muzicanții deprinși doar cu hore și sârbe – „Pân-la unul or să piară / Dușmanii poporului!”…

Am apucat și ore de religie (parcă-l văd pe popa Vedeanu desenând pe tablă verticala tremurată întruchipând Iordanul…), și Crăciunul era oricum marele evenimentul al anului. Aveam, totdeauna, brăduț adus de taică-meu (ceferist), pitit în cabina de frână a vreunui vagon de marfă. Abia se punea la cale lovitura de stat prin care Moș Gerilă îl va detrona pe Moș Crăciun, așa că tradiționalul Moș încă mai funcționa cu vechile prerogative. Bradul se împodobea cu fâșii de hârtie creponată și, în loc de artificii, înfigeam în capete de sârmă „lumânărele” de trotil scoase din obuzele neexplodate găsite prin râpi și șanțuri. Se găseau pe toate drumurile și, între copii, funcționau ca monedă de schimb: un pumn de trotil  contra unui cartuș de mască de gaz. În pom, trotilul ardea frumos, cu steluțe, numai că se mistuia prea repede. Rolul Moșului îl juca totdeauna un vecin, căruia îi recunoșteam imediat bocancii scâlciați și stânga fără două degete retezate de șrapnel. Darurile: nuci și mere. Nu se găseau bomboane; înveleam în staniol pietricele și le agățam în pom.

Închid ochii și mă înspăimânt cât de săraci puteam fi și, în același timp, cât de convinși că astea-s rosturile firești ale vieții și că nu ni se cuvine mai mult. Copiii de azi, care se roagă Moșului să le aducă tablete de ultimă generație, vacanțe în Mediterana și monitoare cât peretele, n-au cum să priceapă un „a fost odată” cu nuci și mere.

P.S.

Apropo de marea manifestație mare a lui George Simion: propun acordul final  „Murim cu ei de gât – dacă nu plouă”.