Nu-i un album foto, nu-i nici carte în toată puterea cuvântului: urmate de texte, pozele vechi pe care autorul le-a găsit prin satele abandonate sunt fericit înmănunchiate cu fotografiile „la zi”. E o neașteptată pogorâre în sudul extrem al Basarabiei, acolo unde despre Chișinău se știe din auzite, politicalele ajung vătuit și viața își urmează traiul străvechi parcă independentă de cursul agresiv al lumii veacului. A scris-o Ștefan Susai, un foto-condeier original, împătimit de cercetarea satului moldovean care piere. A făcut Dreptul la Oradea, a studiat jurnalismul la Sofia, a fost directorul Biroului Radio France International în România, este membru al Uniunii Scriitorilor din România, doctorand la Universitatea din Bălți și autor al mai multor cărți, unele pe același tipar al relației fotografie-literatură. De astă dată a pogorât la Albota, un sat basarabean multietnic (moldoveni, găgăuzi, bulgari, ucraineni, ruși) despre care altfel n-am fi auzit niciodată. N-am cum comenta amănunțit neobișnuitul op-album, doar spicuiesc. Iată relatarea unei înmormântări la Albota: „O să treacă cam două luni, și în timpul ăsta o să fiu acasă” (scrisoarea decedatului în Afganistan Ivan Tătaru). Cică rușii nu erau în război acolo, ci într-o „misiune internațională”. (Nici în Ucraina nu-i război rusesc, ci o „operațiune specială!”) „Pricazul e dat: nu mai suntem militari”. Erau „liberați”, simpli „grajdanini” (cetățeni), numai că în Afganistan se ajunge ușor și se pleacă greu, treceau luni până se împlinea coloana fericiților „scăpați”acasă. Dar pentru că tot era pe-acolo, Ivan Tătaru a fost rugat să însoțească o companie de tineri recruți – „n-au experiență, ajută-i”. I-a ajutat și a ars în tancul incendiat. Sicriul ajunge la Albota-Hârtop, și mama lui Vanea Tătaru își vede fiul prin geamlâcul rotund al sicriului de zinc. Confirmă: „Da, e el!”. La cimitir (fotografiile de nespusă tristețe arată o mulțime mută, încremenită și adânc nedumirită – „oare de ce?”). Fiind vorba de un ostaș mort pentru patrie în Afganistan într-o „misiune internațională”, lui Vanea i s-a dat loc de onoare în cimitirul satului și i s-a așezat un mic patrulater din lemn cu stea roșie de tablă. Cruce nu se pune pe mormântul unui ostaș! După care, târziu, a ajuns și scrisoarea ce anunța apropiata întoarcere a ostașului. Fotografiile convoiului mortuar sunt unice, de-a dreptul teribile, și te duc cu gândul amar la atâtea alte ceremonii similare petrecute în tăcere prin satele Moldovei. (Astăzi, un albotean din neamul Tătaru este primar la Albota - totuși, viața merge înainte!) „Vanea Tătaru – scrie Susai – este acum o amintire îndepărtată, sora Maria păstrează cu grijă decorația „Steaua roșie”. În casa familiei Tătaru nu mai trăiește nimeni, sunt doar zeci de fotografii pe pereți, în rame albastre.” Le-a adunat Susai… Casele din Albota, multe goale acum, păstrează configurația așezării: strada bulgarilor, strada rușilor, strada ucrainenilor, toate dominate de strada „Drujba”, a „prieteniei” adică. Într-un fel firește, fiindcă în comuna parte abandonată, s-a trăit și muncit din totdeauna fără gâlceavă interetnică. Cei care au rămas în așezarea ciuntită trăiesc nostalgic amintirea bejeniților pe alte meleaguri, încercând să păstreze tradițiile din bătrâni. Fotograful cu har scriitoricesc scrie și cu pixul, și cu aparatul foto, despre, de pildă, singurătatea florilor. Care, mai ales lalelele, alături de silueta avântată a cocorului, sunt pictate pe mai toate casele, și la cei rămași, și (mai scămoșate) ale celor duși. Rămase vii prin grădinile abandonate, lalelele cresc an de an în voia lor, fără să le răsădească și să le îngrijească nimeni. „De la an la an, numărul locuitorilor este tot mai mic, dar numărul lalelelor rămâne cel puțin constant. Cine să se bucure de vederea lor?” Viața comunei a rămas totuși vie, cu fete vesele când pozează fotografului în costume naționale moldovene, cu școlari omenește îngrijiți, cu petreceri la horă, cu ceremonii bisericești care adună toată suflarea. Comentarea ilustrată a „Paștelui blajinilor”, ca să nu mai vorbesc despre animatul hram al bisericii, sugerează și reziliență și, în subtext, o certă nostalgie – nu a blestematului trai sovietic răposat, ci a vremurilor în care Albota era plină de copii și, iarna, fumul ieșea din hornurile tuturor caselor. Nu știu cum să comentez faptul că pe una dintre porți, un albeștean a încrustat, cu litere sudate, versul eminescian „La steaua care-a răsărit / e-o cale atât de lungă / Că mii de ani au trebuit / Luminii să ne-ajungă”. Poate, e-un semn că, și acolo, lumina încă se așteaptă. Oricum, spune Ștefan Susai, „viața oamenilor este mai scurtă decât viața fotografiilor”. O carte pe jumătate ilustrată foto, care, dincolo de valoarea literară și folcloric-etnografic, tezaurizează multă omenie și nostalgie cu un strop de tristețe nu tocmai tonică pentru ceea ce a fost al nostru, nu mai este și nu va mai fi.