Se ştie că în literatură putem vorbi de o tot mai accentuată relativitate a formelor care, prin suverana voinţă auctorială, pătrund unele în altele, amestecându-se şi făcând graniţele dintre ele din ce în ce mai anemice. Această concluzie pare a oferi singura perspectivă corectă pentru comentatorii recentei cărţi semnate de Constantin Arcu (Prin lumea largă. Însemnare a călătoriei mele în America de Sud – Ed. Limes: Cluj-Napoca, 2018). Dacă avem în vedere titlul şi reperele geografice declarate, ea trebuie clasificată între jurnalele de călătorie. Pentru că cititorul străbate, într-adevăr, ţări şi ţinuturi concrete, cu specificul lor istoric şi turistic. Însă lucrurile nu stau întru totul aşa. Deoarece autorul, spre deosebire de companionii săi, nu este doar călătorul împătimit, ahtiat după orizonturi insolite şi căutând pretutindeni senzaţii spectaculoase. În cazul nostru, autorul însemnărilor caracteristice unui memorial, este copios dominat de fantezia debordantă a prozatorului Constantin Arcu, omniprezent pe parcursul călătoriei şi preocupat până la obsesie să pompeze substanţă literară ori de câte ori expediţia riscă să capete doar valenţe turistice. Aşa încât plasarea cărţii doar în raftul cu jurnale de călătorie este departe de a reflecta adevărul. În fapt, avem de-a face cu o carte de proză veritabilă, slalomul printre meridiane geografice devenind aproape un pretext. Este şi motivul pentru care însuşi autorul, nu fără subliminală ironie, arată cică mustrări de conştiinţă pentru abaterile sale de la definiţia clasică a memorialului : „Un jurnal de călătorie ar trebui să însemne o dare de seamă exactă despre locuri şi obiective vizitate” (p.77).

 Dar plăcerea ignorării acestei definiţii este la Constantin Arcu o recidivă. În 1999, călătorind în Olanda, alcătuia, alături de alţi doi autori, o carte cu însemnări din „ţara lalelelor”, iscălită cu pseudonimul Bel Cozar. Se numea Noiembrie la Drenthe (Suceava, Ed. Cuvântul nostru). Contribuţia sa, intitulată Peisaj cu olandezi, releva aceleaşi flagrante „încălcări” ale percepţiei tradiţionale despre asemenea jurnale. Prin lejeritatea imaginativă şi abilităţile de constructor epic, Constantin Arcu anunţa deja maniera deontologică în care va aborda şi pe viitor ipostaza sa ca autor de memoriale. Fireşte, cititorul poate savura îndelung numeroasele descrieri care exhibă pitorescul sau unicitatea unor perle turistice. Fiind vorba de exotismul Americii de Sud, atât de evident pentru un european, chiar şi simpla pronunţare a acestor repere ar putea ispiti necurmata noastră sete de senzaţional. Aici se cuvine să remarcăm însă spiritul selectiv extrem de sever al autorului când trebuie să livreze informaţii. Spre lauda sa, pare a dispreţui cantitatea acestora, oprindu-se mereu doar asupra esenţei. Pe care de asemenea o tratează „din mers”, cu parcimonie, ca şi cum ar fi fost obligat să se achite, volens nolens, de un angajament. Căci nu e bagatelă să străbaţi 5 ţări din America de Sud (Peru, Bolivia, Chile, Argentina şi Brazilia), cu ţinuturile şi oraşele lor legendare, pline de monumente celebre. Să respiri urmele civilizaţiei inca, la Lima, Cuzco şi Machu Picchu, să urci spre Titicaca, cel mai înalt lac din lume, să poposeşti în La Paz, Santiago de Chile şi Valparaiso, Buenos Aires ori Rio de Janeiro, metropola străjuită de statuia Mântuitorului, operă a francezului Paul Landowski din echipa căruia făcea parte şi românul Gheorghe Leonida. Şi câte altele! Ţări şi oraşe cu străzi înţesate de uriaşe amintiri culturale, care sporesc, prin mesajul lor tulburător, miracolul umanităţii. Şi ne referim aici la nume precum Mario Vargas Llosa, Pablo Neruda, Gabriela Mistral, Jorge Louis Borges, Victoria Ocampo, Julio Cortazar sau Ernesto Sabato. De reţinut : aceste valori universale nu pot induce vizitatorului decât atitudini pioase, dar cititorul înţelege repede şi cu tacită satisfacţie că pulsul acţiunii vine din altă parte. Şi anume din eşafodajul epic al cărţii, având în centru resursele sale ficţionale, adică ceva care aparţine integral autorului. Acesta, părăsind terenul turistic, pare întotdeauna grăbit să intre în zona literaturii, acolo unde încă din primele pagini schiţează efigiile câtorva personaje, feminine şi masculine, care vor deveni, alături de autorul voiajor, protagoniştii unei excelente naraţiuni, unde ficţiunea şi ironia, sugestivitatea portretului şi forajul psihologiilor individuale, nuanţarea graduală a tensiunii şi ritmul alert nu fac decât să amplifice nota de autenticitate. În fond, despre intrigile amoroase în care sunt angrenaţi eroii cărţii, aparent sau de-a binelea, se poate afirma, fără mari riscuri, că acestea amintesc sau continuă, structural, pe cele mult mai complexe din romanele şi povestirile lui Constantin Arcu. Aici însă totul se consumă pe tărâmul închipuirii, eroul (recte autorul) construind necontenit premisele aventurilor sale erotice, care vor rămâne fixate exclusiv în chenarul propriului imaginar.

 Există totuşi un numitor comun între impulsul erotic, evidenţiat analitic în această carte, şi epicul pe aceeaşi temă din romane şi povestiri. Şi anume vulnerabilitatea personajelor oneste, cele veşnic vânând iluzia fericirii,  dar trebuind să suporte blocajul propriilor complexe şi inhibiţii. Parcă o povară psihologică frânează permanent dorinţa de acţiune a protagonistului. Acest lucru este însă cu totul benefic pentru discursul narativ, metamorfozându-se în pagini de maximă savoare epică. Şi cum naratorul se confundă cu personajul central, Costi capătă contururi care trimit la eroii romanelor. Aceeaşi vocaţie autoanalitică, acelaşi elan al revoltei împotriva oricărui tip de îngrădiri. Chiar şi ubicuitatea vinului în toate momentele de răgaz ale eroului pare tot o moştenire din romane, dacă ar fi să ne amintim doar de Faima de dincolo. Scriitorul Constantin Arcu n-a făcut, practic, nici o concesie eventualului autor de memoriale clasice. Mai credem că, dincolo de umor şi descriere, de fast istoric şi geografic, o undă de reflecţie melancolică se insinuează după lectură. Pare că fiinţa umană n-are şanse să cunoască fericirea, că Răul va plana implacabil peste vieţile celor mai mulţi dintre muritori. Prin urmare, din peisaj nu lipsesc observaţiile care delimitează tablouri sociale sumbre. „Omul sărac şi maidanezul nu pot fi separaţi”, constată autorul hălăduind undeva prin Peru. Spre La Paz, în El Alto, vede că burgul e „sufocat de praf şi mizerie”, iar în capitala administraţiei boliviene „un aer de pauperizare se simte peste tot” Dar şi în Argentina „sărăcia este evidentă”. Glumind, însuşi Năzdrăvanul, simbolul falic devenit personaj, prezent pe spaţii variabile în toate cele 13 capitole datate ale cărţii, pare lipsit de bucurii specifice, într-o lume a dogmelor şi restricţiilor.

Prin lumea largă... este o carte cu putere fascinatoare, depăşind net condiţia sa aparentă de memorial. Aici secvenţele dedicate scopului turistic se lasă cu voluptate cotropite de elanuri narative, constituindu-se într-o poveste a luminii şi umbrei, cu suflete învăluite în mister şi pornite, parcă fără speranţă, în căutarea echilibrului. Şi poate că de fapt însuşi autorul s-a aflat într-un voiaj al regăsirii de sine.

 Victor  Teişanu