„ Sângele curge încet. Picătură cu picătură. Bucata de cămașă ruptă, strânsă fix deasupra rănii, nu îl ajută prea mult. Viața, vlaga, gândurile i se pierd în negura unei imagini. Ochii care nu văd. După ei umblă. Mai mult mort decât viu.

Nu-l înspăimântă fiarele pădurii. Pentru toți colții și ghearele are leac. Oțelul ascuțit pe care-l cară după el. Cu fiecare pas, sabia devine din ce în ce mai grea. Mâna, altădată sigură și puternică, e acum doar o legătură de oase cu piele deasupra. Privirea lui, atât de ageră într-o vreme, e acum doar o flamă stinsă. Inima lui, odinioară sălbatică, e acum doar un izvor aproape secat. Toate astea din noaptea aceea. Din noaptea în care a privit în ochii care nu văd.

A ascultat de toți smintiții care i-au arătat cărțile lor magice. A ascultat toate descântecele care au însoțit nașterea oțelului pe care abia îl ducea după el. Nu-l ajutau acum prea mult. Mâna începe să se îndoaie sub povara grea. Privirea devine pierdută. Zgomotele pădurii încetează. Timpul se oprește.

Un păr lung. Negru. Ochii nu au iriși. Sunt albi. Ochii care nu văd. Două buze vineții. Un sărut rece ca gheața îi soarbe toată viața din trupul chinuit. Bărbatul încremenește ca o statuie. Cu mâinile întinse. Îmbrățișând eternitatea.” 

Citesc frazele astea de câteva zeci de ori și încerc să văd o continuare. Imaginile nu vin însă. Din nou mă apucă senzația de gol. Inima îmi bate mult mai repede. Ca și cum ar anticipa un dezastru. Un noian de trăiri noi mă încearcă de când am venit aici. Și o greutate în scris. Greutate pe care am resimțit-o de multe ori doar când ajungeam la jumătatea unui roman sau povestiri. Încep să cred că mintea refuză să creeze imagini până când nu găsesc fraza potrivită de început.

Mă întind pe pat și privesc în tavan. Mă las în voia gândurilor care vor cristaliza imagini. Nu am inspirație, din păcate. Adorm. Mă trezesc când e întuneric. Noaptea îmi va fi aliat de nădejde. Las stropii reci ai dușului să mă biciuiască. Mintea îmi e de o claritate fantastică. Mă îmbrac și ies din cameră. Cobor scările masive din mahon negru. Ajung la parter și constat că nu e nicio lumină aprinsă. Nu-mi pasă. Am un țel precis. Sunt atras de lacul pe care ne-am plimbat astăzi.

Mă îndepărtez de casă fără să privesc înapoi. Știu exact ce am de făcut. Oricât ne-am fi ecranat unul de altul, ceva tot am reușit să simt. O prezență. O energie firavă. Ca o jumătate de gând. Zâmbesc. Nu există jumătate de gând în natură. E ca și cum mediatorii chimici ar intra în grevă. Înaintez. Mă concentrez. Nu simt nicio ființă vie în jur. Doar eu și absența luminii. După unele teorii ăsta e întunericul. Așa cum frigul e absența căldurii.

Ajung la debarcader. Barca nu mai este acolo. E mult prea liniște. Nici măcar un greiere. Nici măcar o pasăre. Nimic. Mă apropii mai mult de apă. Stau chiar pe margine. Senzația de la amiază nu mai apare. Îmi sunt suficiente câteva secunde ca să-mi dau seama că nu mai am ce face aici. Mă întorc. Și dau ochi în ochi cu ea. Ochii ei întunecați. Tenebroși. Acum au o scânteie de cruzime.  Mă împinge. Cad în apa rece.

Mă scufund încercând să-mi dau seama dacă ating pământul. Nu am succes. Ies la suprafață și privesc spre debarcader. Nu o văd. Nu a sărit după mine. Am noroc. Malul e aproape. Mi-a activat toate simțurile situația asta. Ajung la mal. Dintr-o dată îmi dau seama că nu mai e așa liniște. E zgomotul cu care orice lac își petrece timpul. Zgomotul vieții. Mă îndrept spre casă. Zăresc o mică lumină care vine spre mine. E tot mai aproape. Recunosc silueta. E Paul. Are în mâini un felinar.

• Bună seara, domnule.

Ăsta e genul de om pe care nimic nu-l scoate din rutina și politețea lui.

• Bună seara Paul, zic eu sobru. Din întâmplare ai la tine un prosop?

• Ați pățit ceva, domnule?

Râd cu poftă.

• Nimic special. Am fost să mă plimb și am căzut în lac. Data viitoare îmi voi lua o lanternă.

• Sau puteți merge ziua, domnule.

Același calm imperturbabil, cum numai majordomii englezi îl pot avea. Am să-l întreb într-o zi ce referințe are.

Trec pe lângă el și arunc o privire la casa care stătea impasibilă într-un intuneric ce părea anume zămislit pentru ea. O lumină fulgerătoare la etaj. O siluetă lângă geam. O voce care îmi sună în tot corpul, urlându-mi în fiecare celulă: Fugi!!!