În lumea civilizată actuală – o lume care prin pletora de oferte ucide sensul individual – ”salvarea”, atât cât poate fi la îndemână, este personală; eventual, împreună cu cei asemenea, spiritual vorbind.

Subiectul ar trebui să îi preocupe serios pe mulți! Mai cu seamă pe cei care își simt neliniștea: o stare înăuntrul căreia, de ani și ani, sălășluiesc laolaltă frica și speranța că în viitor le va fi bine: acel bine durabil din încheierea basmelor și a filmelor hollywoodiene cu happy ending.

Creierul primitiv – o structură veche, aflată în ”posesia” fiecăruia – este motorul poftelor și, dacă acestea nu sunt satisfăcute la cota închipuită – de reținut asta! – el devine și motorul nefericirii. Implicit, al neliniștii și neastâmpărului comportamental, loc unde el „colaborează” în grade variate cu alte structuri cerebrale de dată recentă, din neocortex, dominându-le sau lăsându-se dominat. Creierul primitiv are însă o scuză: tendința insațietății sale instinctuale este naturală, sosind din vremuri imemoriale când nimic nu era omului la îndemână, sigur și pe săturate!

Nesfârșita căutare a fericirii în alții - coincizând cu riscul dependenței și cu nesiguranța binelui sau, dimpotrivă, însemnând găsirea sensului personal - coincizând cu fericirea permanentă, constituie cumpăna vieții oricui.

E ușor de înțeles că în primul caz la baza nefericirii personale se află, într-un fel sau altul, consumul și posibilitatea variabilă de a avea, de a primi, de a lua... După cum, într-a doua situație, fundamentul binelui personal este creativitatea, fapt care înseamnă a fi ce ești menit, oferind și altora produsul acesteia.

Și, dacă în prima situație, din cauza industriei reclamei, masa consumă mărfurile unor indivizi îndrăzneți, fără scrupule, prost educați, lacomi de bani, de imagine și averi, în situația a doua ofertantul creator devine omul însuși, conștient de misia sa generoasă.

Suportul biochimic al stării de bine – al ”fericirii” – este dopamina: realul neurohormon al dependenței!...  Or, una este când secreția acestuia este consecința diverselor consumuri exterioare – momentane, limitate, efemere – și cu totul altceva este când dopamina este rezultatul propriilor talente puse în valoare, situație în care „dependența” este generată prin propria ființare cu sens. 

Dacă individul nu a beneficiat în copilărie de cizelarea relațiilor dintre creierul poftelor și structurile cerebrale ale inteligenței creatoare, instinctele primului îl vor conduce toată viața, talentele rămânându-i îngropate. ”Prostia sprințară” – cum îmi place să o numesc – definind tristul și hulpavul spectacol al ofertanților și consumatorilor de nonvaloare; de la alimente, la îmbrăcăminte, de la sex și droguri diverse – legale sau nu – la variate distracții.

Așadar, așteptarea binelui de la alții – fie că e vorba de viața privată, fie de cea social- politică – este autoînșelătoare, dacă nu chiar toxică.

Și, fiindcă la ora actuală o substanțială masă de oameni – aici și aiurea – își leagă speranța binelui personal de liderii politici, iată că neuroștiințele existențiale vin cu dovada științifică a acestei entuziaste și înverșunate neputințe: structurile cerebrale și circuitele neuronale care se activează – ”aprinzându-se” - la omul îndrăgostit în ”săptămâna oarbă”, sunt identice cu cele care se activează când omul se năruie cu totală speranță pe imaginea unui politician, a unui dictator sau pe o ideologie, ”predându-se” acestora. O realitate care explică autoînșelarea, fidelizarea, nesăbuința și pericolul general al acestui fenomen de masă.

Părăsirea acestei dependențe este individuală și condiționată de reziliență; fapt curajos, însemnând conștientizare și punerea în valoare a ”talanților”, lucru posibil la orice vârstă. Bucuria unei acuarele reușite, a unei pagini inspirat scrise, a unei grădini bine lucrate ori a celor ”trei sute de oi” drăgăstos păstorite – șirul ”artelor” însemnând vocație fiind nesfârșit - este durabilă, generând imunitatea omului dinaintea schimbătoarelor vânturi politice.

Așadar, curaj!... Și spor!