Oricât ne-ar plăcea nouă conceptul egalităţii de şanse şi de gen, acesta rămâne agăţat în teorie, mult prea puţin aplicat. E doar o idee care se dezbate mult, un deziderat, un subiect pentru care se cheltuie bani mai ales europeni şi pentru care, după părerea mea, nici nu se duce o luptă corectă. Dar în privinţa implementării politicilor, cel mai tare mă deranjează lipsa eficienţei, lentoarea cu care se schimbă ceva, dacă se schimbă. Acolo unde societatea este dominată de sărăcie, ultima grijă a oamenilor este egalitatea de gen. Şi tot acolo sunt marile inechităţi sociale, acolo victimele sunt parcă şi mai victime, iar femeile şi mai folosite - de toţi, inclusiv de ele însele.

Femeile sunt în stare de orice, găsesc puterea de-a face munci extrem de grele sau au capacitatea de a inventa şi curajul de a încerca orice în numele supravieţuirii şi, cel mai adesea, al întreţinerii familiei, al creşterii copiilor. Chişinău este o capitală, geografic, europeană. La o analiză sumară, se află totuşi cu mai bine de două decenii în urma Bucureştiului. Dincolo de frumuseţea şi romantismul unui vitregit oraş românesc, dincolo de frumuseţea oamenilor şi mai ales a tinerelor pe care nu poţi să nu le observi, cu sau fără un pahar de vin moldovenesc pe care doar un nebun l-ar refuza, se vede necazul. E grea viaţa românilor din Basarabia, iar veniturile lor sunt realmente mizere.

Există în Chişinău o Piaţă Centrală – cu de toate pentru toţi, cu produse agro-alimentare, dar şi cu bazar. Cu plastic, kitsch şi milioane de produse de o calitate îndoielnică, dar, asta e, pe altele n-ar putea nimeni să le cumpere. Şi aceasta este partea bună. La intrarea în piaţă se face comerţ direct pe trotuar, cu absolut orice, cu mâncare, cu haine, încălţăminte, obiecte decorative, detergent, accesorii şi câte şi mai câte. Comerţ la orizontală am mai văzut, dar inedit mi s-a părut comerţul pe verticală. Multe femei, aliniate cuminţi, una lângă alta, ocupă zeci de metri de trotuar. Abia se văd de după maldărul de haine puse pe umeraşe pe care le ţin în mâini. Haine noi, haine vechi, ciorapi, furouri, sutiene, curele, baticuri, pantaloni, stau toate agăţate pe ele. Kilograme multe apasă pe mâinile şi umerii lor care se mişcă discret, în jurul propriei axe, de la stânga la dreapta şi înapoi, doar doar vor atrage interesul vreunui trecător.

Aceste femei sunt pe post de raft, umeraş, vânzător, şef, subaltern, aprovizioner, patron, firmă. Ele sunt femeile magazin care nu au altă soluţie, care fac asta 10 ore pe zi ca să trăiască. Ele şi familiile lor. Aceste femei au 30, 40, 50, 60 de ani, vorbesc româneşte şi ruseşte, sunt frumoase sau nu prea, sunt slabe sau grase, sunt de toate felurile, dar toate sunt sărace. Pentru ele o tarabă în interiorul pieţei ar fi prosperitate curată. Probabil, în mintea lor, concetăţenii plecaţi la muncă în Europa sunt adevăraţi oameni realizaţi. Ştiu sigur că le este îngrozitor de greu. Nu ştiu însă de ce aceste tarabe ambulante sunt toate femei. Femeile magazin.