Partea II

Impactul asupra familiei a revoluţiei sexuale

Motivaţia principală în spatele cărora se ascund  asalturile asupra familiei este tentativa declarată de emancipare a relaţiei de cuplu şi modernizarea ei în spiritul noilor realităţi ale lumii de astăzi. Rezultatul unei asemenea atitudini promovată de noul val a fost relativizarea rostului familiei, ca apoi, prin bagatelizarea relaţiei de cuplu, să se demonteze mitul familiei, înlocuindu-l cu ipoteze teoretice sau  construcţii mentale de cele mai multe ori în contradicţie flagrantă cu realităţile existenţiale.

Interesant este faptul că cei care trudesc la asemenea enormitate sunt tocmai cei incapabili de a-şi întemeia o familie, nu ştiu ce înseamnă a creşte unul sau mai mulţi copii, sau şi mai trist, sunt incapabili să priceapă rostul vieţii. Puţini au înţeles (sau înţeleg) că odată cu subminarea familiei se subminează de fapt fundamentul societăţii, care este în primul rând unul biologic în virtutea legilor vieţii, legi care cer cu necesitate alcătuirea familiei în scopul creşterii şi protejării copiilor, cu alte cuvinte generaţiile care se succed. Pe această raţiune, existenţială pentru fiinţa umană, se clădeşte cea de a doua, aceea de educaţie şi formare a omului pentru viaţă la nivelul exigenţelor sociale ale timpului pe care fiecare generaţie îl trăieşte efectiv.

Toate aceste abordări ţintesc familia, pentru că subminează eşafodul ei biologic şi strâns legat de aceasta a fondului educativ care, prin orientările raţionalist-intelectualiste, conduc în cele din urmă la răstălmăcirea rostului  formativ al familiei. Dincolo de problemele cu adevărat importante ale umanităţii, cum sunt cele de ordin economic, social, ecologic şi climatic, într-o lume ameninţată de război, terorism, foamete şi molime, apar aceste probleme artificiale izvorâte din nişte teorii curioase care deturnează atenţia de la adevărurile existenţiale.

Asociate însă cu unele tendinţe comportamentale aberante, aceste teorii încearcă să demonstreze că albul este negru, că tatăl poate fi şi mamă, că relaţia de familie este mai puţin importantă decât viaţa de familie, că primii paşi în socializarea individului  au o valoare relativă şi pot fi făcuţi oriunde, sfârşind în adevărate elucubraţii când susţin faptul că individul ar putea ajunge să-şi comande mental orientarea şi percepţia propriei persoane ca realitate fizică, doar prin resorturile minţii ce ar acţiona asupra unei materii care, în concepţia lor, nu ar avea nimic de a face cu dualitatea spirit materie ce defineşte din totdeauna fiinţa umană. Ca un răspuns la aceste tendinţe moderniste şi ”corecte politic” evocator mi se pare atitudinea exprimată public a fostului prim-ministru al  statului Israel, Golda Meir, care în 1964 afirma: ”Femeile raţionează, comunică şi acţionează ca femeile, bărbaţii - ca bărbaţii şi este foarte bine aşa, pentru că o femeie bărbată este tot atât de dezagreabilă ca şi un bărbat efeminizat”.

Impactul asupra dezvoltării şi formării fiinţei umane

Cei care lansează asemenea aberaţii sunt departe de a înţelege şi a recunoaşte rolul familiei în dezvoltarea individuală şi a societăţii umane. Nu voi dezvolta acest subiect pentru că am făcut-o într-o suită de eseuri cu această temă, dar voi sublinia faptul că funcţia educativ formatoare a individului, al cărei rol indirect este şi preluarea şi transmiterea tezaurului cultural (limbă, tradiţie, obiceiuri, datini, credinţă), nu este mai puţin importantă, din perspectiva neamului, decât funcţia economică sau chiar reproductivă de pildă.

Acest proces formativ – educativ din familie realizează de altfel acei primi paşi în socializarea individului de care se vorbeşte atât de mult în educaţie. Pe lângă dezvoltarea în timp a mersului şi abilităţilor praxice, a limbajului şi facultăţilor intelectuale, a controlului sfincterelor şi deprinderilor igienice, a funcţiilor cognitive şi gândirii creative, acest proces are un impact major asupra moralităţii, credinţei şi valorilor estetice pe care şi le însuşeşte sau le împărtăşeşte în familie generaţia care urmează. Pentru că fără morală, credinţă şi cunoaşterea trecutului societatea îşi riscă viitorul.

Toate aceste aspecte capătă contur şi se definitivează la vârsta copilăriei (cei şapte ani de acasă), ultima etapă fiind şi primul pas în ceea ce se numeşte socializarea extrafamilială când, prin frecventarea sistemului de învăţământ preşcolar (larg răspândit astăzi), copilul se distanţează oarecum şi pentru prima dată de proximitatea parentală. Din analiza sumară de mai sus reiese cu claritate că ambientul propice creşterii, dezvoltării şi maturizării individului este familia, în primul rând cea nucleară (tatăl, mama şi fraţii) apoi cea extinsă (bunici, mătuşi, unchi, veri). Însăşi ştiinţa sociologică prezintă familia ca un grup de persoane legate direct prin relaţii de rudenie, ai căror adulţi îşi asumă responsabilitatea pentru creşterea copiilor. Or, creşterea copiilor înseamnă şi educarea lor în spiritul valorilor familiei.

Prin urmare familia este cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om să trăiască şi să se formeze ca entitate umană. Este mediul ideal pentru naşterea, creşterea şi desăvârşirea fiinţei umane pentru că oferă siguranţă, linişte, afecţiune şi, cel mai important, modele de atitudine şi comportament pe care copilul mic şi le însuşeşte prin imitaţie.

Iată de ce, de la cea mai fragedă vârstă copilul va căuta instinctiv sânul mamei, căldura braţelor ei, vocea ei caldă, zâmbetul ei blând şi tot ceea ce instinctul matern poate să ofere progeniturii sale. Mama devine astfel pilonul principal în formarea şi educaţia copilului (vezi ”familia din perspectiva educaţiei”). Cel de al doilea pilon este fără îndoială tatăl, care va completa universul copilului prin ataşamentul său, prin atitudinea sa protectoare şi prin participarea sa activă la tot ce înseamnă dezvoltarea sa normală. Din această cooperare parentală, pe care copilul o percepe iniţial instinctual, se va forma în mentalul copilului imaginea mamei cu afectivitatea, blândeţea şi dăruirea ei până la sacrificiu şi imaginea tatălui care întruchipează pragmatism, hotărâre şi siguranţă.

Aceste imagini vor rămâne pururi în amintirea copilului pentru că sunt şi primele modele care-i vor influenţa evoluţia. Copilul va prelua treptat tot ceea ce caracterizează şi particularizează familia, de la limbaj la gesturi, de la obiceiuri la atitudine, de la principii morale la comportament etc. Prin imitaţie iniţial şi prin repetiţie sistematică mai apoi, se vor constitui în adevărate reflexe condiţionate care vor întări deprinderile iniţiale consacrându-le în viaţa individuală, încât afirmaţia că ”familia reprezintă matricea primordială a culturii omeneşti, şi că aici se alcătuiesc primele temelii ale caracterului uman, că aici devine copilul un om mic din care mai apoi se dezvoltă o mare personalitate sau un pungaş mărunt” este cât se poate de reală.

Habitatul familial devine, pe măsură ce copilul se dezvoltă, o zonă de explorare permanentă, dar şi o zonă de experienţă în încercările copilului de a cunoaşte lumea pe măsură ce şi dezvoltarea sa motorie şi cognitivă îi permite. Cu aproximaţie, la acelaşi rezultat se poate ajunge şi în cazul familiei adoptive (surogat), care poate oferi un habitat asemănător, cu stimuli afectivi de aceiaşi calitate,  cu excepţia însă a originii biologice, care poate avea un impact emoţional negativ la momentul aflării adevărului. Că este aşa, o arată şi faptul că prin coabitare se poate ajunge chiar la o asemănare fizică între copilul adoptat şi familia adoptivă, explicabilă prin stilul şi modul comun de viaţă, care se poate extinde şi în sfera psihoafectivă. Singura excepţie ar fi aici temperamentul, care de regulă poartă amprenta ereditară.

În concluzie

1.Familia rămâne structura socială fundamentală care garantează perpetuarea vieţii, speciei umane şi valorilor ei.

2.Valenţele educativ-formatoare ale familiei sunt esenţiale pentru generaţiile care se succed.

3.Tentativele de subminare a familiei au fost sortite eşecului, pentru că ea reprezintă fundamentul biologic al existenţei umane.

4.Modernizarea familiei sub aspectul vieţii de familie poate suferi influenţele timpului, nu şi relaţiile de familie, pentru că acestea din urmă ţin de ereditate şi filiaţie genetică.

5.Familia rămâne un reper existenţial, o valoare umană şi o garanţie pentru neam şi cultura lui.

Valeriu Lupu – doctor în ştiinţe medicale