De cele mai multe ori în viață ne străduim să evităm întâlnirea cu cineva care ne aduce aminte de o persoană, loc, eveniment sau obiect generator de disconfort. Însă cel mai mult se manifestă această tendință de evitare când suntem față în față cu situații total necunoscute și suntem la limita dintre a supraviețui și a pierde controlul asupra vieții.

Creierul și corpul sunt configurate să realizeze homeostaza, adică echilibrul intern, iar în regimul de supraviețuire necunoscutul pune în pericol acest echilibru și astfel apar situațiile de disconfort. În regimul de supraviețuire, configurația noastră nervoasă căută realizarea confortului, a familiarității și a predictibilității. Astfel că, pe lângă declanșarea unei reacții de tipul luptă-sau-fugi în momentul în care identificăm un pericol, cu care am făcut cunoștință în trecut, acest regim mai poate fi acționat și de întreruperea unei activități cu care ne-am obișnuit. De exemplu, dacă foșnește ceva în iarbă, neocortexul se concentrează asupra exteriorului și își îndreaptă toată atenția către posibila amenințare. Dacă stimulului necunoscut nu-i corespunde nici o matrice a unui lucru știut din experiențele anterioare configurate deja neurologic, semnalul extern va fi catalogat drept necunoscut, iar creierul îi va transmite corpului prin sistemul nervos un mesaj de tipul luptă-sau-fugi ca să îl pregătească de pericol. Neocortexul caută șabloane de stimuli familiari astfel încât să știe la ce să se aștepte și să își poată da seama cât trebuie să se pregătească pentru ceea ce s-ar putea întâmpla.

Ca și celelalte specii, suntem echipați cu un mecanism de apărare menit să ne protejeze de stimulii necunoscuți. Situațiile noi, inedite, stimulează creierul mijlociu și toate instinctele lui de supraviețuire sunt activate. În regimul de supraviețuire, spaima sau agresivitatea par să fie reacțiile dominante. Ele sunt manifestări ale predispozițiilor animale naturale, constituind un mijloc de menținere în viață. Dacă ne este teamă să ne aventurăm în necunoscut, atunci trăim o stare de spirit care imită supraviețuirea. În regimul de supraviețuire, dacă nu putem anticipa ce vom simți la trăirea unei anumite experiențe din cauză că ne lipsesc amintirile din trecut legate de ea, vom evita să ne angajăm în experiența respectivă.

Când neocortexul anticipează posibilele pericole, iar conștientul se concentrează asupra mediului, funcția noastră neocorticală suferă modificări: încetează să fie utilizată în scopuri de învățare sau de realizare a proceselor superioare de gândire, canalizându-se spre actualizarea și recunoașterea unor situații similare din trecut, pe care le raportează la condițiile prezentului. Când actualizăm informația, ne activăm circuitele cerebrale de care dispunem deja, formate în urma experiențelor anterioare. Deci, starea de pregătire își are rădăcinile în supraviețuire. De exemplu, lecturând câteva cărți despre un anume subiect, persoana se informează despre acel subiect, face destule conexiuni sinaptice relevante, iar dacă experiența se repetă va fi pregătită și nu va mai simți că îi este amenințată supraviețuirea și se poate lăsa în voia experienței în necunoscut. Cunoașterea îndepărtează teama legată de supraviețuire.

A trăi în stres înseamnă a trăi în regim de supraviețuire. Stresul cu alte cuvinte este situația în care organismul iese din starea naturală de echilibru homeostatic. Atunci când reacționăm la ceva, organismul produce numeroase schimbări de ordin chimic, care alterează ordinea fiziologică și chimică normală. Un factor de stres este orice aspect care tulbură echilibrul chimic normal al corpului, iar reacția la stres este ceea ce face organismul pentru a restabili echilibrul homeostatic normal.

Este important să înțelegem modul în care majoritatea bolilor și suferințelor noastre sufletești pot fi puse pe seama reacției noastre la mediu sau a modului de a gândi la un posibil moment stresant. Dacă toate aceste aspecte se repetă mereu, organismul nu mai dispune de timpul sau resursele necesare ca să se vindece sau să se autoregleze.