Nu mi-am propus să ofer rețete, nici nu aș fi în stare. Pe fondul unor discuții în contradictoriu, nu totdeauna productive despre modul în care este înțe­lea­să educația, m-am gândit că împărtășirea propriei experiențe este mult mai utilă decât trasarea unor norme teoretice, dificil de înțeles și aproape imposibil de aplicat. Gândurile acestea sunt așternute în scris din pers­pectiva părintelui preocupat de educația propriilor copii, dar și din perspectiva preotului ce ascultă în fiecare săptămână îngrijorările altor părinți care, ca și el, se luptă pentru formarea odraslelor lor. 

Creșterea unui copil este, dincolo de frumusețea ei, un act provocator și adesea eroic. Da, eroic!, mai ales pentru mamele care se pregătesc pentru o nouă zi, pline de optimism și energie, după ce în timpul nopții nu au putut închide un ochi pentru că cel mic a avut febră. Da, este eroic!, pentru tații care, după o noapte la fel de albă, punctată de plânsete, suspine și îngrijorări în cascadă, reușesc să pornească spre serviciu ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Da, este eroic!, pentru frații mai mari, care au nevoie de liniște pentru a-și pregăti examenele, dar își fac timp să aibă grijă de cei mici. Da, este eroic!, pentru cei mici care înțeleg devreme că nu tot ceea ce își doresc este posibil și nu tot ceea ce este frumos este și de folos. Să nu-i uităm pe bunici! La ei nu este vorba doar de eroism, ci de jertfă. Nu-i tocmai simplu să renunți la liniștea bătrâneții și să te alături copiilor în creșterea nepoțeilor. Gândurile acestor eroi sunt, într-o anumită măsură, și ale mele, pentru că le trăiesc și le ascult permanent.

 

Copiii sunt oglinda succesului sau a eșecului nostru ca părinți

Nu neg faptul că am lecturat în ultima vreme o mulțime de cărți despre parenting, multe dintre ele folositoare. Mi-au oferit câteva răspunsuri utile și, cu siguranță, m-au motivat să abordez educația copiilor altfel decât au făcut-o părinții mei și, cel mai probabil, părinții multora dintre noi. Ceva a lipsit în tot acest efort, undeva s-a produs o ruptură pe care, tocmai din pricina evidenței, multă vreme nu am observat-o: am uitat de modelul de educație cel mai la îndemână, de modelul creștin. Sigur, se va obiecta că sunt preot și este firesc să scriu din perspectiva unui preot, însă lucrurile sunt puțin mai complicate. În cadrul misiunii acesteia, atât cât pot s-o îndeplinesc, creșterea propriilor copii este esențială. Ei sunt vocea mea și, într-o bună măsură, rezultatul succesului sau al eșecului meu ca părinte. Apropierea copiilor mei și nu numai a lor, ci a tuturor copiilor și părinților pe care îi cunosc și care mă cunosc nu se rezumă la schimbul de drăgă­lășenii și de banalități, ci trebuie să se dezvolte într-o direcție mult mai profundă, bazată pe încredere, pe comunicare și, nu în ultimul rând, pe credință. 

Aici intervine dificultatea și nu pot spune că am putut identifica două cazuri identice de abordare a problemei educației copiilor în familie.

 

Pildele evanghelice, ancore de nădejde în creșterea copiilor

Este dificil să privești și să asculți un părinte disperat din cauza derapajelor propriului copil, să nu-i poți oferi nimic concret, în afara ascultării și, mai mult, să fii rezervat, asemenea doctorului, în ceea ce privește rezolvarea problemei. Fără îndoială, trebuie să îi întărim nădejdea, să îi reamintim că nu este niciodată singur și că, atunci când oamenii sunt mai degrabă dispuși să-l judece decât să-l ajute, Hristos Domnul veghează asupra necazului său, ca nu cumva să cadă pradă disperării și să nu renunțe. Nu am aflat în nici unul dintre manualele de parenting pe care le-am citit vreo explicație despre cum este posibil ca, în cele mai crunte momente de disperare, părinții să-și poată reveni și să continue lupta pentru salvarea copilului lor, însă am aflat-o în Evanghelie, în episodul tatălui care se roagă pentru fiul său lunatic, în îndrăzneala și istețimea femeii cananeence, în smerenia sutașului ce vine să ceară vindecare pentru sluga sa și mai ales în jertfa și învierea lui Hristos, pentru mântuirea celor ce L-au răstignit.

Răspunsul Evangheliei poate părea simplist, chiar banal, pentru că nu este înveșmântat în teorii și concepte, însă este singurul răspuns care a dat cu adevărat rezultate: răspunsul acesta este dragostea, iubirea pe care un părinte o poartă copiilor săi, după modelul iubirii dumne­zeiești ce cuprinde lumea întreagă. În cheia aceasta a iubirii, părinții pot fi cu adevărat cres­cuți, iar copiii, cu adevărat for­mați. Într-adevăr, vorbim de regulă despre educația copiilor, însă uităm de creșterea celor care-i educă. Regula este simplă și nu are nevoie de abordări complicate: ceea ce primești, aceea vei fi capabil să oferi la rândul tău; modelul educației primite se va răsfrânge asupra formării propriilor copii. Ce putem face, însă, atunci când propriul model de educație este nu doar ineficient, ci profund dăunător?

 

De multe ori, dificultățile în educație vin din partea celor mari, nu a celor mici

Nu trebuie să uităm că majoritatea părinților de astăzi sunt crescuți într-o perioadă a confuziilor și a tranzițiilor netemperate. Acest interval și-a pus decisiv amprenta asupra mentali­tăților lor și o parte din confuzia veacului li s-a transmis, fără a fi totdeauna conștienți de pre­zența acestui element ce le-a marcat formarea. De aceea, de foarte multe ori, dificultatea în educarea copiilor este generată, în fapt, de părinți și de refuzul acestora de a trece peste normele aparente pe care li le-a impus propria dezvoltare.

În astfel de cazuri, poți fi solidar cu ei ca părinte, însă ca preot ai datoria de a încerca să le deschizi ochii. Nu există doar o perspectivă, ci mai multe, și fiecare copil vede lumea în felul său. Are nevoie, desigur, de îndrumare, însă această îndrumare nu trebuie să altereze în nici un fel claritatea vederii, ci se cuvine s-o mențină și chiar să o potențeze, acolo unde este cazul. Astfel de constatări sunt dificil de transmis pentru simplul fapt că suntem puțin dispuși să le ascultăm de la cineva și, cu atât mai mult, de la un preot. Ne-am creat falsa impresie că un slujitor al Domnului nu are altă misiune decât aceea de a te asculta politicos și de a-ți oferi drept soluții câteva cuvinte de circumstanță. Nimic mai fals! Principala sa datorie este aceea de a te asculta, de a te povățui, mustra la nevoie, de a se ruga pentru tine și de a te însoți în efortul tău, atunci când situația o cere. Este datoria sa să-ți devină prieten apropiat și, în această calitate, să-ți spună nu doar lucrurile plăcute, ci mai ales pe cele neplăcute, adevărurile dureroase, propriile greșeli. Tot el este chemat, în egală măsură, să te ajute să ieși din impas și să te sprijine ori de câte ori ai nevoie. 
În felul acesta, preotul devine nu doar prieten, ci și pedagog, formator de părinți.

 

Creștem în înțelegere odată cu odraslele noastre

Nu este lucru mai dificil decât a convinge un părinte că în efortul său de a-și crește copiii are nevoie de menținerea justei măsuri între rigoare și blândețe, între autoritate și dragostea necondiționată. Într-o primă fază, aceste sfaturi sunt de neacceptat. Cum, oare, să-mi spui că greșesc iubindu-mi copilul? Sau, dimpotrivă, cum să mă sfătuiești să fiu mai blând cu el, când știu clar că fără rigoare și disciplină îi va fi imposibil să răzbească în viață? Răbdarea preotului și dragostea pe care tocmai am invocat-o sunt cele care reușesc să deschidă perspectiva părintelui aflat în dilemă. Încetul cu încetul începe să înțeleagă realitatea, să vadă dincolo de barierele propriei formări, începe el însuși să crească împreună cu copilul său. Descoperă că blândețea nu poate fi confundată cu toleranța necondiționată, nici severitatea rigidă cu rigoarea binevoitoare. Transformările acestea sunt profunde și ele marchează nu doar relația pedagogică dintre părinte și copil, ci întreaga viață de familie. Nu există bucurie mai mare decât aceea de a-i vedea pe cei mici însoțiţi de părinții lor duminica, la biserică, trăind momentul Liturghiei intens și împărtășindu-l cu ceilalți. 

În acele momente constați că eforturile tale nu au fost în zadar, însă ce poți face pentru cei care, din felurite pricini și poate chiar din pricina propriei tale nepriceperi pastorale, nu au reușit să se îndrepte? Pentru ei și pentru tine merită să o iei de la capăt, iar și iar, cu răbdare și cu tenacitate, cu rugăciune și cu osteneală, după modelul lui Hristos, nădăjduind în îndreptarea și creșterea lor. 

(Sursa: Pr. Adrian Cazacu, Ziarul Lumina)