„Omul se naște liber, dar trăiește în lanțuri.” – Jean-Jacques Rousseau.

Într-o epocă a accelerării, a cuvintelor grăbite și a ecranelor care vorbesc mai repede decât mintea poate asculta, treptat, începem să ascundem în propriul sine o aură exigentă care devine însuflețită. Cu toate acestea, lumina interioară trece printr-un proces din ce în ce mai neașteptat, riscând să devină mată pentru fiecare individ. Dar continuăm să ne întrebăm tot mai des: unde ne situăm, de fapt?

Călătoria nu mai este astăzi o aventură exterioară, ci o nevoie interioară. Această acțiune rămâne o formă de a regăsi verosimilul, fie el despre lume, fie despre sine. Este o formă de ieșire din haos și de întoarcere spre centru și de a ne (re)găsi calea.
În orice caz, drumul – în literatură, în gândire, în viață – nu poate fi separat de cuvânt. Fiecare pas are nevoie de rostire, iar fiecare rostire devine ea însăși o călătorie.
Ce mai înseamnă a vorbi într-o lume care nu mai ascultă? Ce rost mai are să călătorim, dacă nu mai avem un ideal? Și cum se mai poate construi o viață nobilă într-o lume care glorifică confortul și mediocritatea? Răspunsurile se limpezesc prin Robinson Crusoe și prin gândirea lucidă a lui José Ortega y Gasset.

Călătoria

Călătoria-mijloc de regăsire
Robinson Crusoe nu este doar personajul eponim al unei povești de aventură. El este un simbol al omului care, pierdut dincolo de granițele lumii cunoscute, ajunge să se descopere pe sine. Călătoria înseamnă pentru el ataraxie. Naufragiul său nu e doar fizic, ci și la nivel intrinsec. Insula Deznădejdii nu este o pedeapsă, ci un spațiu necesar în care personajul ajunge de-a lungul călătoriei lui.
Aceasta este un loc în care tăcerea devine posibilă, iar cuvintele capătă, din nou, greutate prin lupta de supraviețuire.
Într-o lume în care comunicăm constant, dar rareori spunem ceva adevărat, Robinson e poate mai actual ca niciodată. El învață să rostească în gol, dar nu la întâmplare. Scrie. Se roagă. Își notează gândurile. Fiecare cuvânt devine o punte, fie spre Dumnezeu, fie spre o formă de ordine interioară.
Așa cum spune Ortega y Gasset:
„Orice zicere autentică nu numai că transmite ceva, dar este totodată transmisă de cineva cuiva.”
În absența acestui „cuiva”, Crusoe continuă totuși să rostească, logosul devenind o modalitate de a supraviețui.
În această operă se regăsește de asemenea și mitul bunului sălbatic, adică un mit modern, legat de descoperirile geografice care au început încă din Renaștere. Acest mit este în strânsă legătură și cu ideile savante din secolul al XVII-lea, adică faptul că omul se naște bun, plin de virtuți, dar societatea este cea care corupe sufletele matlasate.

Dar putem noi, cu adevărat, spune tot ce simțim? José Ortega y Gasset, în scrierea Revolta maselor, mărturisește că „Limbajul nu poate chiar atâta. El spune mai mult sau mai puțin o parte din ceea ce gândim, dar ridică o barieră de netrecut pentru a comunica tot ceea ce mai rămâne.”
Acel „ceea ce rămâne” este exact materia din care se fac călătoriile interioare. Tot ce nu putem explica. Tot ce nu încape în propoziții.
Și totuși, încercăm. Pentru că avem nevoie să fim auziți. Pentru că există, în fiecare om, dorința de a transforma viața în ceva care se poate împărtăși. Dar într-o lume unde, cum spune Ortega, există mai multe „modalități de a vorbi urbi et orbi – tuturor și nimănui”, vorbirea riscă să își piardă sensul. Cuvântul devine simptom. Nevoia de a spune se transformă într-un reflex.
Putem evada cu adevărat din „închisoarea de catifea a limbajului”?

În această lume, călătoria e înlocuită cu turism. Cuvântul, cu slogan. Gândirea, cu păreri. Iar omul care caută ceva mai adânc riscă să devină o minoritate ignorată.
Dar fără aceste minorități de elită, avertizează Ortega, cultura dispare. Iar odată cu ea, dispare și sensul. Omul devine o rotiță care merge, dar nu mai știe de ce.

A vorbi cu rost, a merge cu sens

Poate că de aceea călătoria rămâne una dintre puținele forme de libertate. Nu pentru că ne duce în alt loc, ci pentru că ne poate aduce mai aproape de noi înșine.
Poate că tocmai Insula Deznădejdii este locul de unde începe salvarea. Acolo unde nu mai putem vorbi oricum, pentru că tăcerea ne obligă să alegem fiecare cuvânt cu grijă. Acolo unde nu mai putem merge oricum, pentru că fiecare pas contează.
Și poate că nu trebuie să găsim răspunsul deplin. Poate că e destul, uneori, să punem întrebarea potrivită. Să ne întrebăm, cu simplitate și onestitate:

Călătoria și cuvântul merg împreună. Nu poți spune nimic fără să fi mers undeva și nu poți merge nicăieri fără să fi rostit, măcar în gând, o întrebare.