Din totdeauna, și mai ales acum, gazetele au acordat consistent credit suspiciunii că politica globală a Rusiei lui Putin urmează pas cu pas faimosul Testament al lui Petru cel Mare. Căruia nu puţini îi pun la îndoială autenticitatea, iar cei care o fac nu uită să adauge „un fals bine ticluit, ce-şi păstrează actualitatea şi pare a fi urmat şi azi de Rusia punct cu punct.”  Acţionând, zice-se, chiar şi în veacul nostru, datorită atât identităţii ţelurilor, cât şi modalităţilor propuse pentru atingerea acestora. Ei bine, mă tem că nu-i deloc aşa – mai ales în cazul mileniului doi.

Mulţi vorbesc, puţin cunosc textul în detaliu (arhivele din Quai d’Orsay posedă, de altfel, trei variante, asemănătoare, dar nu identice), iar confruntarea cu realităţile politice contemporane atestă neconcordanţe tot mai evidente pe măsură ce înaintăm în timp. Cele peste trei veacuri scurse de la 1725 au adus răsturnări de situaţii, mobiluri, echilibre, astfel că predicţiile etalate la modul imperativ-optativ cad în desuetudine, poate mai puțin faimosul paragraf XIII, încheiat cu fraza hiper-optimistă „Aşa se poate şi aşa trebuie subjugată Europa”. Petru cel Mare urmărea țeluri europene, Putin are pofte planetare.

În pofida aparențelor și a războiului monstruos din Ucraina, ambițiile Rusiei de azi trec dincolo de obsesivele obiective istorice, vizând dacă nu dominaţie globală, barem constituirea unui centru de echilibru moscovit într-o omenire cu polaritate binară: de-o parte Rusia și, de s-o putea până la capăt, vicleana Chină, de alta, ceilalţi.

Principala obiecţie ce i se poate aduce acum Testamentului rezidă din neglijarea completă a rolului Chinei, ignorarea Statelor Unite şi minimalizarea potenţelor lumii arabe. Pe undeva, explicabil: vizând dominarea Europei, Țarul n-avea nici de ce, nici cum (atunci) să ia în considerarea rolul puterilor neeuropene. Situaţia pe tabla de şah este cu totul alta şi a preconiza evoluţii europene fără a se ţine seama de determinările din afara continentului duce la trimiterea textului înapoi în timp, lăsându-l fără atributul valabilităţii de proiect cât de cât actual. „Testamentul” exagerează net rolul Poloniei, văzută drept cheie a devenirii Europei – astăzi, Varşovia n-are nici urmă din relevanţa veacului XVIII. „Naţiile europene – se spune în preambulul textului – au ajuns, cele mai multe, într-o stare de decădere, sau merg cu mare grăbire spre a lor cădere” – aflându-se, cum ar spune Lenin, „pe marginea prăpastiei”. Percepţie oricum distorsionată, iluzorie și  pe vremea lui Petru, şi total neconformă cu realităţile de azi. Oricât și-ar dezvolta Rusia capacităţile militare, atât de compromise și de vlăguite după aventura ucraineană, ţelul rămâne mai degrabă reconfigurarea polului de echilibru decât miza cuceririlor printr-un etern război expansionist în Est. Iar recentele declarații potrivit cărora Kremlinul exclude orice formă de război nuclear îngustează (evident, fericit!) aria opțiunilor militare ruse. În istorie nu-s puțin războaiele rămase cu „final deschis”: Putin stăpânea oricum la Donețk, la Lugansk, și a izbutit un negoț gen Dănilă Prepeleac „cumpărându-le” din nou cu un preț de sânge care nu i se va ierta niciodată.

Revenind la Testament: paragraful II se referă la necesitatea aducerii „unor comandori străini în vreme de război.” Așa vor fi fost considerați primitivii ceceni ai lui Kadârov? Paragraful V: „A lua cât mai mult din hotarele Suediei” - o fi fost, cândva, posibil şi necesar, acum, e ţintă falsă. Paragraful VI: „A însoţi principii rosieneşti cu principesele din Germania” – ei, na, dusu-s-au vremurile acelea! IX: „A deschide necurmat războaie când cu Turcia, când cu Persia” – aceeaşi remarcă.

Ultimele capitole se referă la obligativitatea alianţei cu Franţa şi Austria, pentru „a împărţi cu ele imperiul lumii” (prima dată când Petru, protocronist, nu se mai referă doar la Europa). Care Austrie, ce Franţă? Un singur paragraf, al VIII-lea, îşi păstrează în întregime relevanța și poate furniza îngrijorări reale: „A se întinde neîncetat către Nord, pe marginea Mării Baltice şi către sud, pe marginea Mării Negre”. Între dorinţă şi realitate căscându-se, de mult, un hău foarte greu de trecut. Aşa că obsesia spăimoasă potrivit căreia Rusia urmează şi acum, punct cu punct, Testamentul lui Petru cel Mare e de trecut în rândul legendelor. Altele-s ţelurile, mult supradimensionate, şi, mai ales, mijloacele de a le atinge. Ce-a fost, a fost. Ce va fi, rămâne de văzut.

Scriu această tabletă cu o zi înainte de 9 mai. Dumnezeu cu mila!