Sâmbătă, 13 aprilie 2024, scriitorul Ion Beldeanu a plecat dintre noi, sperăm, spre o lume mai bună. A fost cel mai longeviv președinte al Societății Scriitorilor Bucovinei, ani de zile a ocupat funcția de redactor-șef al revistei „Bucovina literară”, fără doar și poate e un nume de referință pentru cultura din Țării Fagilor.

A fost poet, prozator, publicist, un polemist redutabil, un militant pentru cauza românilor din nordul Bucovinei și Basarabia, un cronicar literar acribios, un veritabil ferment al vieții culturale din Suceava.

Despre poezia sa, am scris cândva, că se situează în miezul realului, un real care se derulează în provincie, în margine, interogația sa fiind grav existențială. Și-a asumat o poziționare în arealul unui teritoriu nevralgic al unei lumi imediate. A fost un fin observator și era conștient de dinamica lumii, parcă prea „dintr-o dată înfundată în întuneric”. Trăia poetic. Într-o poezie de-a sa mărturisește: „Poţi să-ţi iei capul în palme / să te întrebi ce-i cu vuietul / acesta deşi nimeni nu ştie / ce se ascunde dincolo de / peretele serii”.

Sub „Cerul nostru comun”, în poezia lui Ion Beldeanu, viaţa se desfăşoară într-un mediu citadin pe care-l percepe abandonat, pustiu, apăsător. Cu toate acestea, „niciodată nu-i târziu pentru iubire”: „Atunci intră Eldòra […] / şi pielea ei miroase a soare / şi părul său are sclipiri de foc / Acoperă fereastra deci / acoperă strada / simt cum încep să zbor / şi într-adevăr iată-mă zbor.” (”N-am cum”).

Din păcate, această stare de graţie nu este una de durată, aproape concomitent poetul revine la sentimentul de tristețe care îl încearcă privind lumea, contemporaneitatea: „Eu ştiu că nici o fericire / nu mă aşteaptă la capătul poemului”, scrie Ion Beldeanu, deşi este convins că prin poezie se poate salva. Fără îndoială, semnatarul tomului în discuţie este de acord cu faptul că „poezia este suprema terapie”, cum enunţa la un moment dat poetul clujean Ion Mureşan.

Bacovian, elegiac, Ion Beldeanu, în peisajul liricii de la noi, îşi are locul bine delimitat, poezia sa, în esenţă, fiind una a agoniei, a tragicului în chip temperat, o desfăşurare dramatică a instabilităţii ontice, a micilor uimiri şi a vechilor spaime. Și peste toate aflăm în poezia lui Ion Beldeanu o melancolie densă, proprie lui. Adrian Dinu Rachieru îl numea „un caligraf al melancoliei”.

Criticul literar Theodor Codreanu și-a exprimat părerea despre Ion Beldeanu afirmând:  „Este unul dintre cei care presimt acut moartea poeziei şi a literaturii, în genere”.

Într-un  poem intitulat ”El zice” susține: „Poarta Paradisului rămâne zăvorâtă / nici nu ştii ce se află dincolo / Observ că-mi povesteşti ca şi cum / nimic nu s-ar întâmpla / deşi ea aşteaptă încrezătoare / în faţa sintaxei dintotdeauna / Dar uite stelele cum atârnă picotind / şi nimic nu anunţă moartea Gandalupei / a Gandalupei celei vesele şi distinse”.

Pentru Ion Beldeanu „soarele e mort”, iar „Moartea şi-a înflorit amânarea / şi acum anotimpul verde călăreşte / peste carnea ta ameţitoare.” (”Corida”)

Scriitoarea Valeria Manta Tăicuțu ține să sublinieze, referindu-se la autorul sucevean, că e a unui „iniţiat în marea linişte bolnavă”.

Pesimist, Ion Beldeanu nu mai credea „[…] că din groapa neagră a aşteptării / se va ivi iasomia” (”De ce nu strigi?”). Nu întâmplător, adaugă: „Ar fi nevoie de o ploaie, poate, / de o aprigă ploaie care să spele / duhoarea şi rânjetul şi voma metafizică / ce pavează aleile existenţei noastre” (”Ibidem”). „Nemernicia acestui Timp” este invocată mereu în poemele sale de maturitate.   

Fără îndoială că pentru cunoscutul scriitor bucovinean literatura sa era expresia unui mod de viață.

Una peste alta, și-a construit poezia cu minuţie de artizan, fiind stăpân pe instrumentele sale de lucru, discursul său fiind unul stringent, de o peremptorie imaginație morală.

Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească în loc luminat, unde nu-i durere, nici întristare, nici suspin!

Alexandru Ovidiu Vintilă,

președinte al Societății Scriitorilor Bucovineni