Era un popor brav acela care a impus tribut superbei împărătese de marmură a lumii – Roma. Era un popor nobil acela a cărui cădere te împle de lacrimi, iar nu de disperare, iar a fi descendentul unui popor de eroi, plin de noblețe, de amor de patrie și libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n-a fost și nu va fi rușine niciodată...

Mihai Eminescu, în articolul Labirintul istoriei noastre.

În 15 ianuarie aniversăm 171 de ani de la nașterea geniului literaturii române, dar în același timp una din cele mai controversate personalități ale neamului românesc, cel care a fost Mihail Eminescu.

Socotit a fi fondatorul limbii române moderne, poetul a murit mai sărac decât s-a născut. Cu toate că a început să scrie din fragedă copilărie și a publicat de la vârsta de 16 ani, când a sfârșit din viață marele bard avea tipărit un singur volum care cuprindea doar 63 poezii din imensa sa operă rămasă după moartea sa în cea mai mare parte în manuscrise, acestea fiind publicate ca postume. Oamenii timpului său nu l-au apreciat, cum de altfel s-a întâmplat și cu multe alte personalități din întreaga lume. Sunt nenumărate exemple de pictori care au murit săraci, iar în prezent tablourile lor valorează o avere. La fel este și marele geniu al românilor care a murit internat în ospiciu la numai 39 ani, după unele opinii fiind otrăvit cu mercur datorită ideilor sale care i-au supărat pe mai marii vremii. Iar acum câți trăiesc de pe urmele lui făcând cercetări asupra bogatei moșteniri pe care ne-a lăsat-o?

Poet, prozator și gazetar, Mihail Eminescu a fost în primul rând un mare român, un patriot cum puțini erau în vremea lui și chiar mai puțini sunt în prezent. Socotit naționalist de unii, chiar ultranaționalist de alții, Mihail Eminescu și-a iubit țara și poporul mai mult decât pe sine, lor dăruindu-le o mare parte din gândirea sa impresionantă care avea să declanșeze după moartea lui numeroase discuții și controverse.

Plecându-se la trecutul neamului său, poetul avea să dedice mai multe poeme strămoșilor daci care l-au fascinat prin măreția lor. Dacismul său a fost mult controversat, unii susținând că a exagerat, iar alții, din contra, că la fel ca mulți alții, Eminescu i-a proslăvit mai mult pe romani și sorgintea latină a neamului nostru. Să nu uităm că poetul a trăit într-o epocă extrem de tulbure care a urmat revoluției pașoptiste cu Școala ardeleană și mișcările intelectualilor români de unificare a Țărilor Române și de eliberare națională. Moldova și țara Românească erau sub ocupație turcească, Basarabia a fost smulsă din trupul țării de Rusia țaristă, iar Bucovina de Imperiul Austriac. Un biet popor aflat între trei imperii hrăpărețe, fiecare vrând să smulgă cât mai mult din el. A fost epoca unirii Principatelor române din 24 ianuarie 1859, războiul de independență din 1877, dar și a marii aniversări prilejuite de aniversarea a 400 ani de la sfințirea mănăstirii Putna, din august 1871, un adevărat protest al intelectualilor români de pretutindeni împotriva ocupației austriece. O epocă foarte frământată în care era firesc să răbufnească ideile naționale ale românilor.

În această atmosferă luxuriantă era firesc ca Eminescu să nu lipsească. Aflat printre principalii organizatori ai serbării de la Putna alături de Ion Slavici, Petru Pitei, Pamfil Dan, Sterie Ciurcu, Vasile Morariu, Ion Cocinschi, Elie Lutia, Titu Maiorescu, Teodor V. Ştefanelli, Gh. Dem. Teo­do­rescu, A.D. Xenopol, Gr. Tocilescu și alții, a depus pe mormântul marelui Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt al Moldovei o urnă de argint cu pământ din toate teritoriile românești, iar Ciprian Porumbescu, care avea doar 6 ani, după ce a cântat la vioară o doină, i-a spus tatălui său care l-a dus la serbare: Tată, am cântat Daciei întregi!

 Criticând modul în care a fost negociată politic participarea Principatelor Române la războiul de independență, Eminescu va lua parte în anul 1882 la fondarea societății secrete Carpații, care va lua atitudine împotriva maghiarizării numelor românești în Transilvania, a expansiunii catolicismului în Principatele Române, a nerevendicării Basarabiei de la Imperiul Țarist,. militând pentru unirea teritoriilor românești și refacerea vechii Dacii. La dezvelirea la Iași a statuii lui Ștefan cel Mare, Eminescu va recita Doina sa superbă, cu un profund conținut patriotic și naționalist.

 Articolele publicare în revista Timpul aduc indignarea imperiilor vecine, astfel că în 28 iunie 1883 Viena rupe relațiile diplomatice cu România timp de 48 ore, Germania amenință cu război, iar Rusia cere și ea satisfacții. Stăpânirea se va răzbuna crunt pe poet care, în aceeași zi, va fi internat cu forța în ospiciu unde a fost supus intoxicării cu mercur și astfel a fost adus la tăcere.

Cum de obicei prietenii sunt cei care îți sapă groapa, cum de altfel s-a întâmplat în toate timpurile și se întâmplă și în zilele noastre, la baza arestării și internării lui Eminescu a stat un bilet trimis de soția lui Slavici lui Maiorescu în care aceasta a scris: Domnul Eminescu a înnebunit. Vă rog să faceți ceva să ne scăpăm de el. Nimeni nu verifică afirmațiile acesteia, poetul fiind ridicat de poliție și dus cu forța în ospiciu. Probabil din invidia specifică omului care vine de la uciderea lui Abel de către Cain, Alexandru Macedonski va publica în numărul din august al revistei Literatorul o epigramă în care îl va ridiculiza pe marele poet la înălțimea căruia nu a fost în stare să ajungă. Maiorescu i-a ridicat manuscrisele, bietele de ele nepublicate încă, acestea fiind mult mai târziu depuse la Academie, presupunându-se că multe au fost distruse.

Abia în 1888, prin grija lui Veronica Micle, Eminescu va mai publica anonim în câteva ziare și reviste din București, ultimul său articol datând din 13 ianuarie 1889, când va fi descoperit și interzis din nou, fiind internat în ospiciu. Se stinge din viață la 15 iunie 1889 în acel ospiciu, la numai 39 de ani.

Un moment memorabil în viața lui Eminescu a fost acela când l-a cunoscut pe istoricul Nicolae Densușianu, care a scris celebra lucrare Dacia preistorică în care a adus dovezi arheologice cu privire la strămoșii noștri daci. Întâlnirea cu acesta a fost întâmplătoare. Mergând la Sibiu, unde locuia un frate de-al său, Nicolae, nu-l găsește acasă și așa va da de istoric, cu care va lega o prietenie adevărată și de lungă durată.

Mitologia dacică îl va pasiona pe poet, care îi va acorda câteva poeme memorabile, între care cele mai cunoscute sunt: Memento Mori, Rugăciunea unui dac, Sarmis, Gemenii, Strigoii, Decebal, Venere și Madonă etc.

Cel mai remarcabil dintre ele este desigur Memento Mori, o adevărată epopee lirică a mitului dacic transpus peste istoria lumii, redată de poet de la creație până la sfârșitul ei.

Poemul începe cu o prefigurare a lumii în care trăim, o lume supusă răului încă de la creație, care va marca întreaga ei evoluție și va explica cele ce urmează.

N-au mai spus și alții lumii de-a ei rele să se lase? / Cine-a vrut s-asculte vorba? Cine-aude? Cui îi pasă? / Toate au trecut pe lume numai răul a rămas. / O, acele uriașe, însă mute piramide / Cari stau ca veacuri negre în pustiuri împietrite / Câte-au mai văzut și ele, ce-ar vorbi d-ar avea glas.

De la vechile civilizații ale Babilonului și Sumeriei cu ridicarea și decăderea lor puse pe seama răutății lumii, a plăcerilor în care au trăit, poetul trece la o altă mare civilizație care a marcat istoria omenirii, Egiptul, pentru care Nilul înseamnă viață, de aceea îi va dedica un loc la fel de important ca vechilor piramide, mormânt al regilor din vechime. Tot răul este cel care va distruge și această mare civilizație, lăsând în urmă ruine și făcând-o vulnerabilă în fața beduinilor care o vor cuceri:

Memfis, Theba, țara-ntreagă, coperită-i de ruine, / Prin pustiu străbat sălbatec mari familii beduine.

Palestina, cu locurile sfinte care amintesc de regii Iudeei, între care David și Solomon, fascinează imaginația poetului care, pomenind de faptele lor mărețe, nu uită să continue poemul cu căderea Templului din Ierusalim, vestita cetate a Sionului și drumul pribegiei pe care îl vor lua evreii:

Și popor și regi și preoți îngropați-s sub ruine / Pe Sion templul se sparge nici un arc nu se mai ține / Azi grămezi mai sunt de piatră din cetatea cea de ieri. / Cedri cad din vârf de munte și Livanul pustiește. / Jidovimea risipită printre secoli rătăcește / În pustiu se-nalță-n soare desfrunziții palmieri.

Epopeea omenirii se continuă cu o nouă civilizație, cea a Greciei, care se va ridica din mare cu zeii și eroii ei și va domina o vreme lumea. Dar cum nimic nu este veșnic, nici măcar Orfeu cu miturile lui nu o va salva, astfel că străvechiul poet și muzician va trebui să se mulțumească să cânte decăderea elenilor cu gândirea și miturile ei, zeii ei.

De-atunci marea-nfiorată de sublima ei durere, / În imagini de talazuri, cânt-a Greciei cădere / Și cu-albastrele ei brațe țărmi-i mângâie-n zadar.

Repetabilitatea continuă, astfel că și acele vechi civilizații care s-au perindat una după alta vor dispărea în negurile istoriei pentru a face față uneia mai mari și mai puternice:

Și atunci apare Roma în uimita omenire. / Gânduri mari ca sori în caos e puternica-i gândire / Și ce zice-i zis pe veacuri, e etern, nemuritor; / Iar popoarele-și îndreaptă a lor sufletemărețe, / A lor fapte seculare, uriașelor lor viețe / După căi prescrise-odată pe gândirea-ăstui popor.

În contrast cu acea Romă cu împărați ce stau pe tron cu trepte multe, o împărăție care a cuprins în ea mulțime de popoare și de țări bogate, ai căror regi înfrânți și umiliți abia așteaptă să se răzbune, poetul ne prezintă o altă lume pe care o descrie în culori mirifice asemuind-o Grădinii Edenului Ceresc. Pământ al Dochiei străbune, regină, zeiță și zână, acest pământ mirific este descris de poet în nenumărate versuri în care îi redă frumusețile de vis, cu munții, câmpiile și apele sale, care se scurg în fluviul care o scaldă pe prințesă, în ale cărui ape se oglindește, creând impresia că, uitându-te în fluviu pari a te uita la cer. Este atâta frumusețe și atâta mister în această nouă țară în care poetul călătorește cu imaginația, încât va concluziona singur, fără a mai fi nevoie de interpretări:

Acesta-i raiul Daciei veche-a zeilor împărăție; / Într-un loc e zi eternă sara-n altul vecinicie, /  Iar în altul, zori eterne cu-aer răcăros de mai; / Sufletele mari viteze ale-eroilor Daciei / După moarte vin în șiruri luminoase ce învie / Vin din poarta răsăririi care-i poarta de la rai.

Iată așadar că acea lume de vis este însăși raiul pregătit pentru un popor nobil și viteaz care a dat asemenea eroi, care astfel vor fi răsplătiți pentru faptele lor. Iar în acea lume se află un munte mare ale cărui dimensiuni sunt exagerate în mod voit de poet pentru a face astfel legătura cu lumea locuită de zei care îl vor folosi pentru a veni pe Pământ, la oamenii săi credincioși pentru a-i ajuta și a le oferi nemurirea. Este extraordinară viziunea poetului care vorbește de porți stelare pe care călătoreau acei zei în condițiile în care știința și tehnica încă nu știau nimic despre ele:

Dar cât ține răsăritul se înalț-un munte mare / El de două ori mai nalt e decât depărtarea-n soare / Stâncă urcată pe stâncă, pas cu pas în infinit / Parea-a se urca iar fruntea-i, cufundată-n înălțime / Abia marginile-arată în albastra-ntunecime: / Munte jumătate-n munte jumătate-n infinit.

Fantastică descriere a legăturii între Pământ și Cer ca și când ar fi două lumi legate între ele prin albastra-ntunecime și muntele, mai înalt decât depărtarea-n soare, dar în același timp de infinitul care le desparte. În felul acesta pământul Daciei devine sacru, singurul loc din lume care este legat direct de acea lume a zeilor ce se află în cer.

Iar în pieptu-acestui munte se arat-o poartă mare / Ea: înalt este boltită și-ntr-adânc în piatră tare, / Iar de pragu-i sunt unite nalte scări de negre stânci / Cari duc adânc în valea cea de-acol-bia văzută / Și-n pădurile umbroase cu-adâncimi necunoscute / Și-n câmpii unde mii de râuri s-argintesc plane ș-adânci.

Pe-acea poartă din munte iese zorii în coruri dalbe, / Ridicându-se în cerul dimineții dulci, rozalbe, / Pe – acolo soarele-și mână car cu caii arzători, / Pe-acolo noaptea răsare blonda lună argintoasă / Și popoarele de stele iese-n roiuri luminoase, / Și în cer se împrăștie ca de aur sfinte flori.

Zeii Daciei acolo locuiau poarta stelară / În a oamenilor lumi scările de stânci coboară / Și în verdea-ntunecime a pădurilor s-adun; / Și pe negre stânci trunchiate stau ca-n tron în verdea lume / Și din cupe beau auroră cu de neguri albe spume, / Pe când mii de fluvii albe nasc în umbră și răsun.

Asistăm așadar la o reprezentare impresionantă a acelui munte sacru care face legătura între Dacia și lumea zeilor despre care vorbesc și scrierile unor istorici antici, cunoscut sub numele de muntele Kogaion în care a locuit Zamolxis. Iar pentru a ne înfățișa infinitatea spațiului care separă cele două lumi, poetul așterne între ele soarele, identificat cu un car cu cai arzători, luna și popoarele de stele. Dincolo de lumea cosmică găsim zeii Daciei care locuiau poarta stelară pe care aceștia coboară în lumea oamenilor unde se adună și stând pe negre stânci trunchiate stau ca-n tron în verdea lume.

În reprezentarea fantastică a poetului găsim o adevărată magie, lumi care sunt separate și în același timp sunt unite prin acel munte sacru cu poarta stelară prin care zeii pot călători și străbate după bunul lor plac infinitatea care le separă. De altfel, pe muntele Ceahlău se găsește stânca Dochia care a dat legenda cu superba prințesă a Daciei, sora regelui Decebal, transformată în acea piatră la rugămintea ei de zeul Zamolxis pentru a nu fi luată și dusă la Roma de împăratul cuceritor al Daciei, Traian. Tot pe acel munte, socotit a fi muntele sacru al dacilor, s-ar găsi și alte stânci cu tot felul de denumiri date de popor în memoria vechilor daci, între ele una socotită a fi tronul lui Zamolxis, alta, corbul lui Traian, apoi oițele prințesei. De remarcat că în fiecare an pe 6 august, când creștinii serbează schimbarea la față și apare un nor pe muntele Tabor, deasupra vârfului Toaca de pe Ceahlău apare o piramidă, adevărată poartă stelară, de care Eminescu în mod sigur știa.

Alte variante propuse pentru muntele Kogaion ar fi vârful Godeanu din masivul Retezat, la poalele căruia se află Sarmisegetuza și celelalte cetăți ale dacilor, unde de asemenea găsim o stâncă cu numele scaunul sau tronul lui Zamolxis, dar și legende cu uriașii din vechime, iar unii propun chiar Sfinxul din Bucegi. Și deasupra Bucegilor apare în fiecare an, în 28 noiembrie, o piramidă asemănătoare cu cea de pe Ceahlău.

Iată așadar o viziune extraordinară a acestor fenomene stranii ce se petrec în munții noștri, împletite cu vechile legende ale dacilor, unele păstrate de popor, iar altele găsite în scrierile anticilor. Prin o personificare pe care doar marele geniu o putea face, pământul dacilor devine rai ceresc, noua Grădină a Edenului. Puritatea acestor locuri de vis îi conferă sacralitate și îl face să fie ales atât de zei, cât și de astre, care își vor găsi aici adăpost.

Iar adesea pe când caii dorm în neagra depărtare, / Luna, zâna Daciei, vine la a zeilor serbare: / Soarele, copil de aur al albastrei sfintei mări, / Vine ostenit de drumuri și la masă se așează, / Aerul se aurește de-a lui față luminoasă, / Sala verde din pădure strălucește în cântări.

Dacia devine astfel o imensă sală verde care se pregătește pentru petrecerea zeilor care au ca invitați elementele cosmogonice ale naturii, luna și soarele.

Și ca zugrăviți stau zeii în lumina cea de soare. / Părul lor cel alb lucește, barba-n brâu li curge mare, / Creții buzei lor să numeri poți în aerul cel clar; / Hainele întunecate albe par în strălucire / Și ei râd cu veselie-l-a păharelor ciocnire, / Iar luna rușinoasă pe sub gene s-uită rar.

Zeii sunt redați de poet asemenea oamenilor, petrec, beau și se veselesc, ei fiind descriși ca marii preoți ai dacilor, cu părul alb și barba ce le curge până la brâu. Numai Eminescu putea să alăture două cuvinte total antagonice, haine întunecate albe, care conferă o viziune stranie hainelor pe care le purtau zeii. Ele vin în contrast cu cele ale Dochiei, identificată aici cu luna, a cărei haină cosmică este cusută numai-n stele, iar Păru-i lung de aur galben e-mpletit în cozi pe spate. Cu ochii ei căprui zeița se uită la cerescu-i mândru frate / Și de melancolici gânduri al ei suflet e cuprins.

Stăpână peste elementele naturii, folosind instrumente de cântat ale vechilor daci, doinind din frunză, zeița cheamă zimbrii codrilor cei vecinici, li dezmiardă sura coamă, / Li îndoaie a lor coarne, pe grumaz îi bate lin. Trecutul se unește cu viitorul, asistăm la o extraordinară legătură care se face prin zeița dacilor Dochia cu epoca medievală când zimbrul devine simbolul Moldovei. Și pe frunți ea îl sărută, de rămân steme pe ele. Iar după ce se asigură că dacii nu vor pieri odată cu moartea fratelui ei, regele Decebal, zeița urcă negrul-munte, pe șuvoaiele de stele, / Lin alunecă ș-alene drumul cerului senin. Vedem că poarta stelară o poartă din nou pe zeiță în lumea zeilor, dar nu oricum, ci pe șuvoaiele de stele care separă cele două lumi o altă viziune fantasmagorică a poetului asupra pământului dacilor.

Pericolul roman care s-a apropiat și ameninţă acea lume mirifică și sacră din Carpați îl îndeamnă pe Zamolxis să sară în ajutor, aducând cu el oastea zeilor Daciei, iar zeul, cu uraganul cel bătrân, prin drum de nouri, Mișcă caii lui de fulger și-a lui car. Călări pe bouri, A lui oaste luminoasă îl urma din răsărit.

În imaginația poetului bătălia pentru acest pământ sacru se dă în două planuri, cea dintre Decebal și Traian și cea dintre zeii dacilor și cei ai romanilor:

Din apus vin zeii Romei. Pe o stea de vulturi trasă, / Zeus de nori-aducătorul urcă bolta maiestoasă, / Mart încoardă arcul falnic spre Zamolxe ațintit; / Ca să scape neamul nobil răsărit din a lui coaste, / Însuși el a urbei semne le ridică înspre oaste, / Și de-antica lui turbare tremur norii de granit

Zeu și Adam din a cărui coaste au fost făcuți dacii, Zamolxis sare în ajutor urmașilor săi, dar romanii vor cuceri vatra dacilor și atunci, zeii daci ajung la mare, ce deschide-a ei portale, / Se reped pe trepte-nalte și cobor în sure hale. Până și marea va plângea Daciei cădere Și cu-albastrele ei brațe țărmii-i mângâie duios.

Cucerirea pământului Daciei nu înseamnă și sfârșitul ei. Sacralitatea va rămâne și de ea romanii nu se vor putea atinge. Sarmisegetuza de care știm că a fost arsă de daci pentru a nu lăsa ca secretele aflate în templele lor să ajungă pe mâinile dușmanilor, rămâne veșnic în imaginația poetului prin semnificația divină pe care o avea:

Înrădăcinată-n munte cu trunchi lungi de neagră stâncă, / Răpezită nalt în aer din prăpastia adâncă, / Sarmisegetuza-ajunge norii cu-a murilor colți.

În această atmosferă feerică, plină de sacralitate, pe locurile unde a fost Sarmisegetuza apar nemuritorii daci care acum sunt asemănători zeilor, contopindu-se totodată cu elementele naturii din Dacia străveche pe care au iubit-o și pentru care și-au dat viața.

Și prin arcuri îndoite la lumini de roșii torții, / Adunați văzu cezarul la cumplita mas-a morții: / Ducii daci. Făclii de smoală sunt înfipte-n stâlpi și-n muri, / Luminând halele negre, armuri albe și curate, / Atârnate de columne, lănci și arcuri răzimate / De păreți pavezi albastre strălucind pe stâlpii suri.

Reproducerea dacilor pe Columna ridicată în Forul lui Traian de la Roma îi aduce zilnic acestuia imaginea măreților eroi care au luptat vitejește pentru apărarea pământului lor. Drept recunoaștere a curajului acestora împăratul a pus să se facă peste 200 statui de daci din marmură albă de Carrara și porfir roșu de Egipt, materiale din care se lucrau doar statui de zei și de împărați, cu care a umplut Forul său. Pe lângă faptul că au fost realizate din materiale rare, aceste statui erau uriașe, de la 2,64 m la 3,14 m, în condițiile în care legea romană cerea ca nici o statuie să nu depășească înălțimea împăratului. Această măreție a dacilor este redată și de poet în versuri de o frumusețe aparte:

Duci-s nalți ca brazi de munte, tari ca și săpați din stâncă. / Crunt e ochiul lor cel mare, tristă-i raza lor adâncă, / Pe-a lor umeri spânzur roșii piei de tigru și de leu, / Tari la braț și drepți la suflet și pieptoși, cu spete late, / Coifuri ca granit de negre au pe frunte așezate / Și-a lor plete lungi și negre pe-umeri cad de semizeu.

O descriere fantastică a acelor uriașe statui de daci, unele albe, altele în parte roșii de la acel porfir de Egipt, dacii fiind înfățișați ca niște biruitori și nicidecum ca niște sclavi cum încearcă unii să insinueze. Imaginea lor este ingenios transferată de poet în momentul morții, tocmai pentru a marca dârzenia și curajul cu care au primit sfârșitul. După o scenă de pe Columna lui Traian acești bravi eroi, la fel ca regele lor, au ales să-și ia viața singuri decât să cadă prinși în mâna dușmanilor. Acea scenă îi prezintă cum beau otravă și cad la pământ. Imaginea morții lor care îi va face nemuritori potrivit credinței zamolxiene în nemurire este reprodusă de poet în imagini de o frumusețe aparte:

Cupele țeste de dușman albe, netede, uscate, / În argint, cu toate de-aur prea maestru cizelate / Și cu ele-n mână-nconjur lunga masă de granit; / Vor mai bine-o moarte crudă decât o viață sclavă / Toarnă-n țestele mărețe vin și peste el otravă, / Și-n tăcerea sânt-a nopții ei ciocnesc, vorbesc și râd / Râd și râsul însenină adâncita lor paloare. / Se sting una câte una faclele mirositoare, / De pe scaune cad pe piatra rece, sură, ce podește / Sala. Toți, toți pân-la unul. Unul încă tot trăiește, / Arde sfânta lui coroană, fulger ochii lui audaci.

Iar acela care mai trăiește este chiar nemuritorul rege Decebal surprins de poet în mirifica lume de basm pe care a descris-o înainte. Deși s-a sinucis și el tăindu-și gâtul cu sica, moartea îi conferă nemurire alături de zei.

Luna-n ocean albastru scaldă corpul ei de aur / Luminând culmile sure și adâncul colcântaur, / Dintru care-ieșit se vâră-n nouri anticul castel; / Decebal (palid ca murul văruit în nopți cu lună / Se arată în fereastră și-și întinde alba mână / Moartă din flamida neagră ce-l acoperă pe el. // El vorbește, Și profetic glasu-i seculii pătrunde: Sufletu-i naintea morții lumineaz-a vremii unde; / Gândul lui o prorocire, vorba lui mărgăritar; / Și-l aude valea-adâncă și l-aud stelele multe. / De pe stânca lui cezarul stă-n uimire să-l asculte, / Vorbele-una câte una lunecă-n ureche-i clar:

Bine cunoscutul blestem a lui Decebal este înfățișat și el prin vorbele poetului:

Vai vouă romani puternici! Umbră, pulbere și spuză / Din mărirea-vă s-alege! Limba va muri pe buză, / Vremi veni vor când nepoții n-or pricepe pe părinți / Cât de naltă vi-i mărirea tot așa de-adânc-căderea. / Pic cu pic secând paharul cu a degradărei fiere, / Îmbăta-se-vor nebunii dispera-vor cei cuminți.

Sfârșitul Romei va veni de la popoarele barbare expresiv personificate de poet prin zeul Odin al înțelepciunii, dar și al războiului, și Walhala, templu unde se află statuile eroilor popoarelor germanice. Dar nici noii cuceritori nu sunt nemuritori, rând pe rând vor cădea și barierele feudale reprezentare de poet prin căderea Bastiliei, simbol a revoluției franceze care apoi se va extinde în toată Europa.

După o trecere în revistă a istoriei omenirii cu ridicarea și decăderea marilor imperii, poetul are un moment de contemplare asupra măreției omului și mai ales a gândirii sale care îl ridică deasupra Universului și îl face stăpân a acestuia:

Sori se sting și cad în caos mari sisteme planetare, / Dar a omului gândire să le măsure e-n stare… / Cine-mi măsur-adâncimea dintr-un om?... nu dintr-un gând / Neaprofundabil. Vană-a-nvățăturilor ghicire. / Cum în fire-s numai margini, e în om nemărginire, / Cât geniu, câtă putere într-o mână de pământ.

Este mai mult decât fenomenal: Cât geniu, câtă putere într-o mână de pământ.

Oare câți ar putea face o asemenea comparație între micimea omului făcut din țărână și măreția sa creativă care îl asemuiește întregului Univers și chiar îl pune deasupra lui.

Poetul identifică izvorul înțelepciunii omului ca venind de la Dumnezeu, căruia omul s-a străduit să-i facă chipul și să și-l închipuie așa cum este.

Vai! În van se luptă firea-mi să-nțeleagă a ta fire! / Tu cuprinzi întregul spațiu cu a lui nemărginire / Și icoana-ți n-o inventă omul mic și-n margini strâns. / Jucăria sclipitoare de gândiri și de sentințe. / Încurcatele sofisme nu explic a ta ființă / Și asupra cugetării-ți pe mulți moartea i-a surprins.

Oamenii au făcut chipuri ce ziceau că-ți seamăn ție, / Te-au săpat în munți de piatră, te-au sculptat într-o cutie, / Ici erai zidit din stânce, colon-n așchii de lemn sfânt; / Ș-apoi vrură ca din chipu-ți să explice toate. Mută / La rugare și la hulă idola de ei făcută / Rămânea!... Un gând puternic, dar nimic decât un gând.

Din nou trebuie să ne înclinăm frunțile asupra măiestriei poetului de a ne înfățișa în cuvinte expresive divinitatea nevăzută, prin modul de manifestare la om: Un gând puternic, dar nimic decât un gând.

Deci nimic din toate celelalte nu o pot reprezenta, nici icoane, nici statui, nici așchii de lemn sfânt cu referire la sfânta cruce, totul se rezumă la un singur cuvânt prin care omul devine stăpân al lumii și al Universului.

Meditația poetului devine astfel zguduitoare. El ajunge la concluzia că prin acea înțelepciune Dumnezeu a creat lumea și i-a scris întreaga ei evoluție care nu se mai poate schimba. Devenit dintr-odată adept al destinului hotărât dinainte de o forță divină, Eminescu aduce în prim-plan acea contemplație pe care o are Evanghelistul Ioan care a scris Apocalipsa, dar pe care poetul o exprimă într-un mod cu totul original:

Ș-astăzi punctul de solstițiu a sosit în omenire. / Din mărire la cădere, din cădere la mărire / Astfel vezi roata istoriei întorcând schițele ei; / În zădar palizi, siniștri, o privesc cugetătorii / Și vor cursul să-l abată… Combinații iluzorii / E apus de Zeitate ș-asmuțire de idei.

Nimeni soarele n-oprește să apuie-n murgul serei, / Nimeni Dumnezeu s-apuie de pe cerul cugetării, / Nimeni noaptea să se-ntindă pe-a istoriei mormânt; / Mulți copii bătrâni crezut-au cum că ei guvernă lume, / Nesimțind că-s duși ei singuri de un val fără de nume. / Că planetul ce îi poartă cugetă adânc și sfânt.

Se-nmulțesc semnele vremei, iar cerul de-nserare / Roșu-i de războaie crunte, de-arderi mari, de disperare / Și idei a zeci de secoli sunt reduse la nimic; / Soarele divin ce-apune varsă ultimele-i raze / Pe-a istoriei câmpie mult iubită și se lasă / În oceanul de-ntuneric, ce s-arată inamic.

Deșertăciune a deșărtăciunilor este totul. Acesta pare a fi mesajul final al poetului după contemplația sa asupra nemărginirii gândirii omului supusă însă uneia cu mult mai profunde, mult mai nemărginită, care de fapt conduce lumea făcând să fie în van tot ce face omul care, cu toată puterea gândului său, nu poate schimba planul divin: Și idei a zeci de secoli sunt reduse la nimic.

De la contemplarea primară a raportului om-Dumnezeu poetul ajunge și el la finalitatea descrisă de Ioan în Apocalipsă, cu deosebirea că Evanghelistul ne spune că Pământul cel vechi nu va mai fi, în vreme de Eminescu, exprimând același sfârșit al sistemului nostru planetar de care și știința a ajuns la concluzia că nu este veșnic, face trimitere la soare, care se va afunda în întunericul din care Dumnezeu a făcut lumea. Spre deosebire de alte dăți când soarele coboară la asfințit, de astă dată astrul luminii o va face definitiv, imensitatea cosmogonică în care se va dezintegra fiind văzută ca un ocean de întuneric care acum va deveni inamic și nu gazda primitoare care a fost înainte. Ideea sfârșitului planetar și chiar universal îi pune neîndoios întrebarea cui îi va folosi acea veșnicie și ce a făcut omul cu a lui putere. O întrebare la care poetul a dat răspuns prin o operă nemuritoare realizată într-o viață atât de scurtă:

Moartea-ntindă peste lume uriașele-i aripe: / Întunericul e haina îngropatelor risipe. / Câte-o stea întârziată stinge izvorul ei mic. / Când nimic se întâmpla-va pe întinderea pustie / Am să-ntreb: Ce-a rămas, oame, din puterea ta? Nimic.

Cu toată neputința omului de a-și depăși micimea îngrădită de păcatul primordial care i-a adus și moartea, meditația poetului revine la pământul sacru al dacilor părăsit de zeii lor, dar unde acum: Zmeii-și fac din câte-un munte uriașele lor palate. În acea țară mirifică ne spune poetul că E un lac cu apă vie într-un șes încântător. / Cine bea din el nu moare… O, aș bea, să văd anume / C-a venit domnia morții, sfărâmând bătrâna lume / Stele cad și în cădere alte lumi rup cu lovire; Într-a cerurilor domă tunetele să vuiască / Ca mari clopote de jale, fulgere să strălucească / Ca făclii curate, sfinte pe pământu-nmormântat.

Fantastic, nu? Poetul se roagă pentru sfârșitul acestei lumi în care vede de fapt veșnicia, sperând că omenirea, luând-o pe altă cale, va sfărâma zăgazurile răului care a adus păcatul și nu se va mai ajunge la nesfârșitele războaie care au zguduit și continuă să zguduie omenirea. El socoate ca fiind firească acea evoluție a Universului prin care stele cad ca altele să ia viață și să apară noi lumi, unde omul va primi din nou viață, conturând imaginea mirifică a pământului înmormântat, care în fapt asigură veșnicia. Este aceeași viziune din Apocalipsa lui Ioan pe care poetul se vede că o cunoștea foarte bine. Potrivit Evanghelistului înainte ca Pământul cel vechi să dispară va reveni Hristos care va salva ce se mai poate din viața de pe planeta noastră. Cea mai veche viziune asupra continuității vieții și a omului de pe Pământ, o viziune asupra nemuririi omenirii, a omului care se trage din Adam.

Înțelegând că lumea nu este veșnică pe Pământ, peste acel tablou al morții terestre poetul își exprimă indignat dezamăgit întrebarea:

Dar la ce să beau din lacul ce dă viață nesfârșită, / Ca să văd istoria lumii dinainte-mi repetită?

Cu aceleași lungi mizerii s-obosesc, sufletu-mi mut? / Și să văd cum nasc popoare, cu trăiesc, cum mor. Și toate / Cu virtuți, vicii aceleași, cu mizerii repetate… / Vrei viitorul a-l cunoaște, te întoarce spre trecut.

Poetul este revoltat și nu vrea s-o ia de la început pe o altă planetă unde știe că istoria lumii se va repeta. O teorie interesantă asupra veșniciei omului prin repetabilitatea sa cosmică până la sfârșitul Universului. O idee pe care o va exprima la fel de frumos în alt poem de-al său, Venere și Madonă:

Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este, / Lume ce gândea în basme și vorbea în poezii, / O! te văd, te-aud, te cuget, tânără și dulce veste / Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alți zei.

Iată așadar conceptul eminescian despre nemurire. Oare cui și la ce poate folosi? Meditând asupra istoriei și evoluției lumii poetul ajunge la concluzia repetabilității ei la nesfârșit oriunde ar continua viața omului după ce pământul acesta va sfârși. Or el nu are nevoie să asiste din nou la o reluare a războaielor și a nesfârșitelor lupte pentru putere, și preferă să aleagă moartea în locul veșniciei. Totuși, aplecându-se cu mai multă atenție asupra izvorului cu apă vie de pe singurul loc sacru de pe pământ, cel locuit de strămoșii săi daci, Eminescu identifică în acel izvor o picătură prin care își poate prelungi viața pe Pământ fără pretenția de veșnicie, fără pretenția de a învinge moartea. Ea se găsește în poezie și în gândirea care îi va da viață:

Din aghiazma din lacul, ce te-nchină nemurirei, / E o picătură-n vinul poeziei ș-a gândirei, / Dar o picătură numai. Decât altele, ce mor, / Ele țin mai mult. Umane, vor pieri și ele toate. / În zadar le scrii în piatră și le crezi eternizate, / Căci eternă-i numai moartea, ce-i viață-i trecător.

Revenind asupra sfârșitului acestei lumi pe care o descrie amplu în câteva strofe, poetul va viziona din nou viitorul omenirii la nivel cosmogonic:

Fulgerele să înghețe sus în nori. Să amorțească / Tunetul și-adânc să tacă. Soarele să pâlpâiască, / Să se stingă… Stele-n ceruri tremurând să cadă jos: / Râur-le să se-nfioare și-n pământ să se ascunză / Și să sece-a lumei față, să se facă neagră. Frunze / Galbene, uscate, cerul lumile să-și cearnă jos.

Dezamăgit de o asemenea perspectivă poetul alege ca alternativă poezia, care i se pare a fi mai firească:

Și de-aceea beau paharul poeziei înfocate. / Nu-mi mai chinui cugetarea cu-ntrebări nedezlegate / Să citesc din cartea lumii semne, ce noi nu le-am scris. / La nimic reduce moartea cifra vieții cea obscură / În zadar o măsurăm noi cu-a gândirilor măsură, / Căci gândirile-s fantome, când viața este vis.

Vedem astfel că spre final poetul cade într-un idealism profund în care realizează micimea omului în fața divinității care a scris de la începuturi cartea lumii, căreia omul nu i se poate împotrivi cu toată gândirea cu care a fost înzestrat și care îi creează iluzia că ar putea stăpâni lumea. Meditând asupra lumii în care trăiește, poetul e nevoit să constate că gândurile sunt fantome, iar viața e doar un vis.

Revenind la dacismul lui Eminescu pe care unii îl exagerează, în timp ce alții nu-i acordă atenție, trebuie să remarcăm faptul că poetul era informat cu privire la strămoșii noștri cărora le-a acordat respectul pe care îl meritau și din care consideră că ne tragem. Lumea mirifică și sacră a vechilor daci reprezentată azi prin Dochia înfiptă spre veșnicie în piatra munților Ceahlău l-a fascinat pe poet cu atât mai mult cu cât după ultimele cercetări arheologice casa din Ipotești unde s-a născut a fost construită pe o veche așezare dacică, ale cărei ruine au fost identificate.

Poeziile consacrate dacilor, între care acel poem memorabil de 217 strofe Memento Mori, exprimă recunoștința poetului față de strămoșii săi și admirația pentru faptele lor. Văzând în pământul țării un pământ mirific primit de la zei, Eminescu aduce elogii dacilor care și-au dat viața pentru a-l apăra, dar totodată face legătura între ei și descălecători care au pus bazele țărilor române care vor duce mai departe tradiția înaintașilor. Pentru Eminescu vatra strămoșească va rămâne mai departe la fel de sacră ca pe vremea când zeii coborau de cer, acum ea fiind vizitată de îngeri, așa cum poetul se exprimă în frumoasele versuri din poezia Ce-ți doresc eu ție dulce Românie:

Îngerul iubirii, îngerul de pace, / Pe altarul Vestei tainic surâzând, / Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face, / Când cu lampa-i zboară lumea luminând, / El pe sânu-i vergin încă să coboare, / Guste fericirea raiului ceresc, / Tu îl strânge-n brațe, tu îi fă altare, / Dulce Românie, asta ți-o doresc.

Andrei Breabăn