Scriam în numărul precedent despre datoria fiecăruia dintre noi, românii din „Țară”, de a face un cât de mărunt gest pentru basarabeni. Cum ar fi o mică donație de cărți, ori – de ce nu? - „adoptarea”, sprijinirea cu ce poate fiecare a unui elev de liceu ori student aflat la școală aici, în Suceava. Între timp, m-am întâlnit, tot grație lui Nicolae Dabija, cu o figură specială: omul care știa pe de rost, spre deosebire de ai noștri „bacalaureați” de azi, nenumărate poezii și chiar întregi tratate filosofice. Inclusiv capodopera eminesciană „Luceafărul”. Cea mai lungă – dar nu în asta îi stă valoarea! – poezie de dragoste din literatura universală. Și care l-a salvat, practic, de la execuție! Interesant e că omul iertat de moarte de Eminescu nu era, măcar, etnic român. „Era un nobil rus, refugiat din Rusia în Basarabia după 1918. Se numise Nikolai conte de Vitebsk. După ce a revenit, viu, din Siberia, din lagărul stalinist, el s-a căsătorit cu o româncă din Transnistria. Și, ca să i se piardă numele, l-a preluat pe al ei – Nicolae Croitoru, așa era trecut în acte. Dar lucrările literare le semna ca și până la 1944: Nicu Stegaru.”  Citez în continuare: „Își avea, el, burta toată numai cicatrice. L-am întrebat și mi-a explicat: „– Dacă te puneau la carceră: cu apă rece pe jos, desculț, dezbrăcat, în frig și întuneric, era ca și cum te condamnau la moarte. Ieșeai de acolo scuipând sânge. Și atunci preluase, el, de la niște japonezi modalitatea acestora de a se eschiva de la carceră: de cum era anunțat că e pedepsit cu zile de carceră, scotea din mâneca în care le ținea ascunse un vârf de piatră ascuțită, sau o coadă de lingură, sau o bucată de sticlă pregătită și șlefuită din timp, și-și făcea „harachiri”. „Intestinele” i se revărsau pe dată afară, el le sprijinea cu palmele și aștepta să fie dus la infirmerie, unde era cusut pe viu – nu era anestezic – și tratat mai multe zile. Și așa scăpa de carceră. Prima dată a fost mai greu, ne povestea dânsul. Credea că moare. Pe urmă s-a obișnuit. Avea zeci de tăieturi una peste alta, pe toată burta. Acestea, ne zicea el, l-au salvat de la moarte”. Mie mi se pare groaznic, dragi cititori: să-ți faci, repetat, un soi de „harakiri”? Teribil! Sper să urmăriți cu toleranță și înțelegere relatarea acestei uimitoare întâmplări. Îi vizez și pe acei care se întreabă la ce bună lectura? Îți poate salva viața, ne-o arată povestea contelui de Vitebsk, devenit Nicu Stegaru (un soi de mentor discret al generației de tineri scriitori moldoveni din anii 1960), relatată de N. Dabija. E superbă! „Poetul Nicu Stegaru evadase din lagărul de la Norilsk și a fost prins. – Avem ordin să-l împușcăm unde-l găsim, le-a spus comandantul camarazilor care îl însoțeau. Ei urmau să mai caute niște fugari prin taiga, nu-l puteau lua cu ei și, ca să nu le fie povară, ordinul zicea să scape de el chiar în locul unde îl dibuiau. Și atunci Stegaru, auzind ce i se pregătește, a prins să recite „Luceafărul”, poemul lui Eminescu, pe care-l cunoștea, de la prima strofă la ultima, pe de rost. – Nu știu ce mi-a venit. Răsuna taigaua de „Cobori în jos luceafăr blând... ”, îmi povestea dânsul. Niciunul dintre soldați nu-i cunoștea limba, ca să știe ce spune cel capturat.– Să-l lăsăm să-și termine rugăciunea... , a propus unul dintre cei care țineau degetul pe trăgaci. Ei credeau că basarabeanul nostru se roagă. La strofa „Ce-ți pasă ție, chip de lut... ”, deci cam la finalul „rugăciunii”, a dat peste ei un alt grup de soldați, care l-au preluat și l-au însoțit până în lagăr, unde i s-au mai adăugat niște ani pentru evadare. Iar cei care îl capturaseră s-au dus mai departe în căutare de alți evadați. Așa l-a scăpat „Luceafărul” pe bunul poet Nicu Stegaru de la moarte. – Dacă poemul eminescian era mai scurt, îmi spunea el, nu reușeau „salvatorii” să ajungă până la mine.” P.S. Ca să vezi ce important, salvator, e să ții minte, pe rost, un poem de 98 de strofe! Dar cine mai face, azi, un asemenea efort mintal!? Deși se vede că n-ar fi total inutil. Dacă, totuși – Doamne-ferește! – vin iarăși rușii peste noi? Citiți Luceafărul! (Bunica mea, țăranca Domnica Moroșan din Pârtești, o femeie văduvă, ce a crescut singură și a purtat 6 copii la școală, îl recita impecabil, ca și „Doina” eminesciană). Toate aceste evocări – și inevitabile comparații între generații - mă umplu, nu știu de ce, de o irepresibilă tristețe. Să fiți iubiți! Și citiți-l mereu pe „bădița Mihai”! (2015).

 (Din cartea ”Basarabia și Bucovina” (2 volume),ediția a II-a, în curs de apariție)