S-a stins Jeni Tăutu în noaptea de Înviere.

Când am sosit în târg, aici am găsit-o: tânără profesoară de limba franceză; ca ani, binișor mai tânără decât mine.

După zeci de ani, când ne întâlneam întâmplător și povesteam în stradă, vedeam bine că, totuși, tinerețea nu ne părăsise, în ciuda timpului. Sau nu o părăsiserăm noi?...

Cred că Jeni a fost un adevărat dascăl!... Un om, adică. Unul la care vocația de educator întru bine, adevăr și frumos era una cu vocația de profesor; simțind limba franceză nu ca pe o „materie” - un ”ceva de predat”...- ci ca pe un mijloc de comunicare, unde apropierea de copii îmbrăca veșmântul iubirii: răbdarea, nădejdea și dojana fără pedeapsă sau elogiul fără răsplată.

Se duc puținii dascăli ”de modă veche”, dascălii-om... Și, dincolo de pierderea comunității, mereu le simt stingerile ca pe o pierdere personală.

Pesemne că vor fi pe undeva rostiri de genul ”Jeni s-a dus la îngeri”... Pesemne... Nu știu.

Știu însă că, odată cu plecarea Eugeniei Tăutu, îngerii pământeni s-au împuținat.

Nicolae Dărămuș