Ziua de 18 din luna lui brumărel (octombrie), Anul Domnului 7005, este una pe  care ar trebui s-o păstrăm veșnic vie în inimile și în sufletele noastre și s-o prăznuim ca pe o mare sărbătoare națională, pentru că nu este cu nimic mai prejos decât 1 iunie 1600, când Mihai Viteazul a desăvârșit la Iași unirea celor trei țări române, sau 1 Decembrie 1918, moment de vârf în recunoașterea originii comune a celor care trăiesc de milenii pe aceste pământuri proptite bine în munții Carpați și a neîntreruptei lupte de eliberare și refacere a unității naționale.

Această zi nu ar trebui să fie omagiată numai de cei care locuiesc în Suceava, unde s-au petrecut evenimentele cu pricina, nici doar de cei care trăim între hotarele fostei Moldove medievale, al cărei Voievod s-a aflat în fruntea celor care au luptat pentru libertate, ci de toți cei care gândim și vorbim românește, indiferent pe ce meleaguri suntem.

18 brumărel 7005este prima oară când se repetă un moment memorabil în istoria neamului nostru după acea cumplită bătălie de la Kosovo Polje (Câmpia Mierlei), când marele Iancu de Hunedoara a mers în fruntea oștilor adunate din cele trei țări române, pe care a pierdut-o numai din cauza trădării despotului sârb Gheorghe Brancovici. De astă dată este vorba de lupta pentru eliberarea Moldovei de trupele cuceritoare conduse de Craiul leșesc Ioan Albert. În această mare bătălie, pe care nu ar trebui s-o uităm niciodată, în fruntea oștilor reunite ale întregului neam românesc călărea triumfal Ștefan cel Mare și Sfânt al Moldovei, avându-i alături pe Radu cel Mare al Țării Românești și pe Voievodul Transilvaniei, Bartolomeu Dragffy. Descendent din familia voievodală a Drăgoșeștilor, acesta nu numai că a devenit un apropiat al Voievodului Moldovei, dar s-a și încuscrit cu el, pe 02.07.1496, măritându-și fata, pe nume Margit, cu prințul Alexandru al Moldovei.

18 brumărel 7005 (18 octombrie 1497)a rămas în istorie drept ziua eliberării Cetății Suceava de sub asediul leșesc și a capitulării necondiționate a oștilor leșești venite să supună Țara Moldovei. Dar să vedem cum s-au petrecut lucrurile:

Una din cele mai mari puteri europene ale vremii cu care Moldova a fost învecinată era Polonia, care cuprindea pe atunci Polonia Mare, Polonia Mică, Rusia Roșie, Podolia, dar și Marele Ducat al Lituaniei condus de Alexandru, unul din feciorii Craiului Cazimir care a murit în 7 iunie 1492. Un alt fecior al răposatului Crai, pe nume Vladislav, conducea Regatul Ungariei și Boemia. Așa se face că în acea vreme dinastia Jagellonilor stăpânea cea mai mare parte din centrul Europei, căreia Voievodul Moldovei a trebuit să-i țină piept.

În lunga sa domnie de 45 de ani în Polonia și de 52 ani ca Mare Duce al Lituaniei, Cazimir s-a deosebit a fi nu numai un rege longeviv, ci și unul prolific, având cel puțin 13 copii, din care 6 feciori, cărora cu greu le putea asigura fiecăruia câte un regat cum ar fi vrut. Doi dintre ei au luat calea bisericii, unul fiind chiar sanctificat sub numele tatălui său (Sfântul Cazimir), așa că a mai rămas doar unul fără coroană, acesta fiind feciorul cel mai mic, Sigismund. Cum Craiul nu mai trăia să se îngrijească și de acest fecior, Ioan Albert, care i-a luat locul pe tronul de la Cracovia, s-a simțit împovărat de greaua însărcinare de a-i găsi un tron și fratelui său, că doar nu avea să-l aibă sub coaste toată viață ca pretendent la coroana leșească. Aruncându-și privirile în jurul său, unde credeți că își oprește ochii noul Crai? Taman în Moldova lui Ștefan Voievod. Arogantul rege nu-i putea uita moldoveanului că, după moartea lui Matia Corvin (16 aprilie 1490), Ștefan al Moldovei nu l-a susținut pe el ca rege al Ungariei, ci pe molâul de frate-su, Vladislav. Acum avea motiv să se răzbune, iar cu această ocazie scăpa și de Sigismund, ca nu cumva frate-su să se pună pe ceva intrigi și uneltiri dacă rămânea fără ocupație, pe lângă el, la Cracovia.

Și, uite așa, Craiul leșesc și-a pus deodată în gând să meargă în Moldova. Poruncind să se adune toată oastea, a mobilizat peste 120.000 oameni, din care 80.000 trupe combatante, cărora li s-au adăugat 200 de tunuri, multe din ele gigantice, fiecare tras de câte 50 de boi, și 30.000 care cu provizii și echipamente. Cifrele sunt date de cronicari leși.

Pentru a-i induce în eroare pe vecini, și mai ales pe Ștefan cel Mare, Ioan Albert își justifică campania în Moldova prin intenția de a elibera Chilia și Cetatea Albă, ocupate de turci în 1484. Prin oamenii pe care îi avea la Cracovia, Ștefan află despre adevăratele planuri ale Craiului. Fiind prins la mijloc, Voievodul nu putea să refuze ajutorul oferit de leși Moldovei în baza tratatului încheiat în 12 septembrie 1485 la Colomeea (Pocuția) cu răposatul Crai Cazimir. Prevederile tratatului erau clare, între altele părțile aveau obligația să apere Moldova în vechile hotare, așa cum au aparținut din vechime Țării Moldovei, dinspre toate părțile.

Un vicleșug folosit de Craiul leșesc menit să-i atragă în expediția în Moldova și pe frații săi, regii Ungariei, Boemiei și Lituaniei, dar și de a stârni neîncrederea sultanului Baiazid al II-lea în Voievodul Moldovei care, rămas singur în lupta antiotomană, a trebuit să încheie pace cu turcii. De aceea, pentru Ștefan, mai greu decât bătălia în sine a fost să ducă o intensă acțiune diplomatică pentru a-i lămuri pe frații Craiului și pe sultan despre adevăratele intenții ale acestuia. La regele Ungariei a intervenit mai ales prin cuscrul său, voievodul Transilvaniei, iar la Marele Duce al Lituaniei prin alt cuscru, Ivan al III-lea, Marele Cneaz al Moscovei, al cărui fiu a luat de nevastă pe frumoasa și înțeleapta Elena, fata cea mare a Voievodului Moldovei. Și mai greu i-a fost să-l liniștească pe sultan, care începuse să pregătească o invazie în Moldova după ce a mobilizat numeroase trupe în ținutul celor două cetăți de la mare. Abia după ce a primit dovezi prin care s-a lămurit care sunt intențiile reale ale Craiului și s-a convins de buna credință a moldoveanului, Baiazid nu numai că a oprit jaful și prădăciunile pe care le pregătea, dar s-a oferit să-l ajute pe Ștefan cu oricâte trupe i-ar fi cerut. Dar marele voievod nu a vrut să-și apere țara cu oști păgâne. În sinea lui îi ura pe osmanlâi, dar a trebuit să-și plece capul, știind că singur nu le putea face față, iar ceilalți principi nu i-au sărit în ajutor cu toate că unii și-au asumat obligații în temeiul unor tratate încheiate cu Moldova. Doar din complezență, ca să nu-l jignească pe sultan, Ștefan a acceptat ca acesta să-i trimită 2.000 de călăreți, iar hanul tătar din Crimeea, vasal Imperiului Otoman, i-a trimis încă pe atâta. Ștefan se baza în apărarea țării doar pe forța poporului său și a voievozilor din cele două țări române surori, Transilvania și Țara Românească.

Andrei Breabăn