Covid-ul ne-a ucis încă o bucurie: la Suceava urma să aibă loc întâlnirea absolvenților Liceului ,,Ștefan cel Mare”, promoția 1956. Organizatorii mi-au trimis din vreme lista clasei, ornată cu sumedenie de cruciulițe în dreptul numelor celor ridicați la ceruri. Dintre profesori, nu mai trăiește nici unul. Dumnezeu să-i odihnească! Ne vedem atât de rar, încât încercam să-mi imaginez cum ne-om recunoaște, acum... și cu mască! Au trecut 64 de ani. Puștii imberbi de atunci (am absolvit la 16 ani!)  sunt, firește, niște moșneguți cu burtă, ochelari, chelie, gută, discopatie lombară și mai știi, niscaiva conturi în Seycheles (aș!). La cea dintâi aniversare, venise unul cu Trabant-ul și restul, cu trenul. Acum, estimam vreo trei-patru mașini și cei doi colegi foști ceferiști și rămași credincioși căii ferate. Va trebui să depășesc momentul jenant al întrebării preventive ,,ăăă... cum zici că-ți spuneam pe numele mic?” și, în pofida măștilor, să mă prefac a-i recunoaște pe toți ,,din prima”. Întâlnirile la zece ani de la absolvire se petrec sub semnul tineresc al primelor izbânzi, al lăudăroșeniei temperate și al bucuriei regăsirii unor trecute amiciții călduțe încă. Ele atestă și bifează inserția într-un social dezordonat și incert: perspectivele încă se adulmecau. Revederile după 20 de ani sunt mai orgolioase și mai complicate. A fost răgaz să apară și împlinirile, și ratările (am scris cândva o piesă, cu lungă cariera scenică, nutrită tocmai din trăirile unei astfel de întâlniri – ,,Sâmbătă la Veritas”). După 30 de ani apar, în luările de cuvânt rezumative, cele două argumente-beton: copiii și promoțiile. ,,Sunt tatăl unor copii de excepție, acum se află în lumea largă, am scos câteva zeci de promoții, din care s-au ridicat...” etc. etc. La 40 de ani, vorbe mai puține și belșug de romanțe. Multă vreme, mesenii tac – tot ce era de spus, s-a cam spus. La 50 de ani de la absolvire (cine i-a apucat) s-a forfecat obligatoriu în discuții punctul de pensie și s-au inventariat beteșuguri, într-un conclav în care s-a stins aproape de tot întrebarea parșivă ,,care o fi fost turnătorul?” și-n care mai nimeni nu bea (interdicție medicală) ori bea prea mult, cu justificarea ipocrită a prilejului emoționant. Nu prea-i loc de romanțe, fiindcă nu doar tinerețea s-a mistuit în fum, ci înseși viețile noastre, ajunse într-un punct din care perspectiva se îngustează până la totală dispariție. Stelele ori steluțele speranței ce vor fi ornat – cu sau fără deplină îndreptățire – cerul orânduirii răposate și-au încheiat de mult strălucirea, iar dintre cei câțiva care au izbutit să prindă din mers ,,trenul vremurilor noi” unii au coborât definitiv pe peronul unde nimeni n-așteaptă pe nimeni. Ne-am născut rău, copii ai mizeriei sfârșitului de război și ai secetei, tinerețea fiindu-ne înghesuită în acel nefericit pat al lui Procust ornat cu lozinci faine și soldat cu consecințe amare. Iar revoluția ne-a prins prea îmbătrâniți sufletește pentru a cuteza să luăm vitejește viața pieptiș, de la capăt... Și, totuși, de ce ne întâlnim an de an la Suceava? Să ne amintim de copilărie, care ne-a fost amarnic de săracă și plină de nevoințe? Să retrăim o clipă viața de elev într-un liceu în care și pe atunci erau profesori remarcabili, dar încorsetați de o programă analitică proletcultistă, pe care se stăduiau s-o încalce făcându-ne cumva cu ochiul? Să revedem un oraș care n-are mai nimic comun cu modesta și patriarhala Suceavă de odinioară? Poate doar ca să ne strângem mâinile, dovedindu-ne că (încă) existăm, că ne-a mai rămas în suflete un cotlon tineresc și romantic, că n-am trecut prin viață ca gâsca prin apă și fiecare, în pătrățica lui, s-a străduit să-și facă datoria – spun vorbe mari – către țara aceasta pe care noi, cei de vârstă și de modă veche, o iubim și o s-o respectăm în veci de veci... La finalul festivității, totdeauna urma o excursie colectivă, fie în țară, fie în străinătate. La început un autocar cu 48 de locuri, apoi unul cu 36, acum, ne-ar fi ajuns un microbuz. Numai că perfidul Covid a ucis și această bucurie: revederea s-a anulat. Oricum, pandemia ne furase un an din viață, fiindcă cele trăite până acum în 2020 (mă tem că și cele ce or urma în 2021) n-au fost și n-or fi decât așteptarea oarbă a călărețului pe cal alb care să aducă la oblânc vaccinul-minune. Iluzii, fiindcă rămânem cu virusul politicalelor clădite pe mărunt interes personal și amară uitare de țară.