Cei mai mulți dintre amenințații de reducerile bugetare cer insistent motivații. Corect, e dreptul lor. Dar n-au făcut-o și când au primit cu hârzobul, inclusiv cei din Palatul Parlamentului, sporul de condiții vătămătoare cât jumătate din leafă! Vai de viața lui Bolojan! (mă-ntreb, în locul lui, cum s-ar fi descurcat alde Ciolacu ori Ciucă!). De câteva săptămâni, televiziunile sunt pur și simplu înnămolite în dezbateri mai mult sau mai puțin sindicale aflate sub dictonul caragialian „să se modifice primesc, dar să nu se schimbe nimic”.

Propun o măruntă schimbare de temă. Cu asumarea tuturor riscurilor, azi îmi îngădui un puseu protocronist! Pe internet s-au publicat cândva (fără prea mult ecou) câteva articole ce puneau sub semn de întrebare opiniile autorilor „Dicționarului Explicativ al Limbii Române”, dispuşi să vadă în spaţiul limbii ce-o vorbim, cu excepţia fondului evident latin, doar împrumuturi ale noastre din limbile popoarelor dimprejur. Pe tărâmul limbii, mai nimic n-ar fi de-al nostru, veac după veac am ciupit de la alții! Sunt astfel înstrăinate până şi elementele alcătuitoare ale costumului popular tradiţional, atribuindu-li-se denumiri „de import”: bundă, bumb, bundiţă ar veni din maghiară, opincă, din bulgară, altiţă din limba sârbă, ciorap din turcă, colţun din neogreacă. Nimic străvechi daco-getic, deşi pe Columna lui Traian, ca şi pe monumentul de la Adamclisi, sunt înfăţişaţi daci purtând de când hăul străbuna opincă. Cum oare îi spuneau? S-au împlinit milenii de la edificarea Columnei lui Traian, iar bulgarii, popor mongolic multe secole slavizat, s-au aşezat în nord-estul Mării Negre abia în secolul VII. Câte veacuri au purtat opinci strămoşii noştri aşteptându-i pe bulgari să le dea un nume? Absurd! Nu cumva procesul s-o fi produs invers? Ori a existat un etimon străvechi din care s-au adăpat mai toți?

Nu s-a păstrat în costumul popular românesc nici o fărâmă de amintire daco-getică? Totu-i adunătură? Până şi derivările latine din DEX nu-s mai convingătoare. Purtau soaţele legionarilor romani ii? Poate ceva asemănător, dar prin ce evoluţie fonetică s-ar putea ajunge de la „lineas” la „ie”? „Colţunii” ar veni din greacă. Dar, atenţie, din neogreacă, adică dintr-o greacă târzie. Şi până atunci, românii ce-au purtat? DEX a avut de ales, în cazul substantivului „cioarec”, între propunerile lui Cihac (import din maghiară), Şăineanu (din turcă), Capidan (din aromână) şi a stabilit: origine turcă. Numai că în proto-indo-europeană exista un radical care, cu adăugarea sufixului „ikos”, a ajuns în traco-dacă – kurikos, şi, în stră-română, ciorec.

Nici „sufletul” nu-i românesc: l-am fi moştenit din latinescul „suflitus”, cuvânt care... n-a fost atestat niciodată în latină, fiind o post-construcţiea lingviştilor moderni. S-a întors derivarea pe dos, inventându-se, la nevoie, un cuvânt latin de care n-a auzit nimeni!

Etimologia n-a fost niciodată o ştiinţă prea exactă; când nu-i în stare să identifice derivări sigure recurge la soluţia „etimologie necunoscută”. Cazul substantivului „pălărie”: nu-i ştim originea, dar cu nici un chip să-l considerăm creaţie a autohtonilor. A fost stabilită, de unii cercetători, începând cu Dimitrie Cantemir, o listă cuprinzând 160 de cuvinte presupuse de origine dacică. DEX le expediază cel mai ades cu menţiunea „etimologie necunoscută” – numai de-ale noastre strămoşeşti să nu fie.

Din 15 termeni legaţi de meşteşugul ţesutului, nici unul geto-dac! Şi n-o fi existat, la Carpaţi şi Dunăre, meşteşugul cu pricina până la venirea slavilor? Din  nou, absurd! Străvechiul substantiv „cioban”, dictează DEX, vine din turcă, numai că el figurează în doine şi balade cu mult anterioare venirii turcilor şi s-ar trage mai degrabă din proto-indo-europeanul ken – a observa, a păzi, a privi. Majoritatea cuvintelor considerate cu origine dacică sunt trecute... în contul limbii albaneze. Când a avut loc o atât de apropiată convieţuire a românilor cu albanezii în stare să justifice creditarea cu sumedenie de transferuri în limba noastră? Și invers, deloc? N-ar fi mai înţelept de luat în seamă izvorul comun al aceluiaşi fond proto-indo-european? „A gândi” – susţine DEX, l-am luat din maghiarul „gond”, dar de ce nu din aceeaşi citată matrice, unde „ghend” înseamnă „a înţelege, a prinde”? Mai știi, l-or fi luat maghiarii de la noi, dacă nu amândoi din același loc, dar nu, DEX acceptă doar împrumuturi într-un singur sens, noi devenind etern... datornici şi fără capacitatea de iradiere lingvistică pe care o au... doar popoarele din împrejurimi.

Toată chestiunea ascunde, probabil, teama de a nu cădea şi-n lingvistică în exagerările ridicole ale protocroniştilor, care identificau pre-contribuţii autohtone unde era cazul şi, ades, unde nu era. O conduită ce a devenit, regretabil, flagrant subalternă, nutrindu-se din vederea cu ocheanul întors: cum apare pe aiurea o similitudine fonetică, cum românii devin debitori! Toate popoarele moştenesc un generos fond lexical propriu, numai românii i-au doar la mâna a doua, de ici şi de colo? Probabil, unele din propunerile avansate mai sus sunt discutabile. Dar chestiunea în sine, rămâne.