Oamenii care suferă de așa-numitul sindrom al salvatorului își „pansează” sufletul rănit, oferindu-se să-i ajute pe alți oameni, pe care-i percep ca fiind nevoiași. Prin faptele lor bune, cei în cauză se simt revalorizați și utili. În acest sens, sindromul altruistului ține de mecanismele de autoapărare emoțională cele mai acceptabile în plan social. Problema este, mai degrabă, că altruiștii au tendința să se lege de oameni pe care nu-i pot ajuta. Se pot încurca în proiecte de ajutorare fără perspectivă, în special atunci când cel pe care încearcă să-l ajute e propriul partener. Ei se leagă în mod precumpănitor de parteneri care prezintă deficiențe vizibile. Altruistul se imaginează cavalerul pe cal alb, care-și scapă de suferință partenerul, devenind astfel inestimabil de valoros pentru acesta. În acest scop, ei consideră potriviți parteneri cu probleme psihice, dependenți, care necesită îngrijire permanentă sau chiar parteneri care sunt, din punct de vedere financiar, aproape la pământ.

Oamenii care sunt pe picioarele lor produc, dimpotrivă, în cazul salvatorilor, mai degrabă sentimente de inferioritate, deoarece aceștia nu au nevoie de ajutorul lor. Ecuația pe care o deduc salvatorii în relații sună: „Ai nevoie de mine, deci rămâi cu mine!” Problema este doar că această ecuație rareori funcționează. Salvatorii luptă adesea până la epuizare pentru cauze pierdute. Ei nu vor să înțeleagă faptul că influența lor asupra obiectului acțiunilor lor este, în fond, redusă. Dacă acesta nu-și asumă nicio responsabilitate pentru situația deplorabilă în care trăiește și nu vrea să schimbe ceva, nu-l ajută nici cele mai bune sfaturi. Astfel, se inversează relația de dependență: salvatorul, care ar dori să-și facă partenerul dependent de el, devine la rându-i dependent, deoarece nici nu-l poate ajuta, nici nu se poate elibera de el.

Ieșirea din impas este foarte grea, deoarece vocea poveștii traumatice din salvator e de părere că din vina lui este partenerul așa cum este. Într-un final, problemele partenerului ajung să-l afecteze nu doar pe acesta, ci și relația – deci, și pe salvator. De cele mai multe ori, salvatorii nu sunt tratați frumos de partenerii lor. Propriile lor nevoi de atenție și ajutor nu ajung, pur și simplu, să fie satisfăcute. Astfel, salvatorului i se confirmă teama sa fundamentală că e rău și lipsit de valoare. Pentru a-și dovedi contrariul, el continuă să lupte cu speranța nestrămutată că-și va schimba partenerul, și acesta îl va trata cumva mai bine. Prin această luptă, rămâne însă agățat în undița partenerului.

Problema legată de mecanismul nostru de apărare este că suntem înclinați să ne epuizăm în proiecte fără perspectivă. De aceea, să urmărim să fim mereu conștienți că suntem suficient de buni și valoroși, chiar dacă nu sărim imediat în ajutorul cuiva. Să fim conștienți că nu avem cum să-i ajutăm pe unii oameni și să le explicăm că fiecare este răspunzător de fericirea lui, că ea poate înflori în prietenii și iubiri sănătoase, unde nu poveștile noastre traumatice sunt cele care dictează și preiau controlul într-un mod toxic de manifestare. Desigur că putem continua să ajutăm oameni, este o calitate minunată. Dar să ne uităm atent unde este folositor ajutorul nostru și unde nu este. Să devenim conștienți de faptul că folosim oamenii pe care vrem să-i ajutăm, drept cârje pentru a ne ajuta pe noi. Este vital să descoperim o atitudine interioară cât mai sănătoasă care să ne ajute să evităm să cădem pradă acestui sindrom al salvatorului sau să ne ajute să ne smulgem din capcana lui în cazul în care suntem deja intrați.

Convingerile caracteristice ale salvatorilor sunt: „Sunt un om de nimic! Nu sunt suficient de bun! Trebuie să te ajut, ca să fiu iubit! Sunt inferior! Depind de tine!”. În funcție de modul cum decurg relațiile cu cei asupra cărora se fixează pentru a-i salva, aceste convingeri pot duce cu ușurință la depresie, stări de anxietate, atacuri de panică, obsesii, dependență emoțională etc.

Psiholog Mihai Moisoiu

Tel. 0753 937 223

www.mihaimoisoiu.ro

E-mail: mmmoisoiu@gmail.com