Manele. ”Manelele sunt un fel de mamele cu silicon: arată bine, dar sunt false” (Mădălin Voicu)

Cochetărie. ”Evlavia este ultima cochetărie a femeii.” (St. Evremont)

Polemică. O savuroasă – dar plină de învățăminte și pentru noi, cei trăitori azi, la aproape două secole de la consemnarea ei – polemică morală se desfășura, în anii 1843-1844, între cele două gazete „de top” ale vremii: „Albina românească” din Iași și „Foaie pentru inimă, minte și literatură” din Brașov. Tema ei (una etern actuală și încă neelucidată, să o recunoaștem) fusese „Să te însori sau (mai bine – n.a.) nu?”. Amintesc „greutatea” morală, autoritatea celor doi „dueliști”: Gheorghe Asachi (Arsenius) pentru moldoveni, respectiv Gheorghe Barițiu pentru ardeleni. Vom începe, așadar, cu articolul din „Albina” ieșeană (25.11.1943). „Di vom lua aminte cât ține în zilele noastre o femee pe an și cât de puțin câștigă un barbat, apoi îndată vom vedea de este folositoare o asemene întreprindere (însurătoarea – n.a.). Pe când căsătoria s-au inventat (născocit)?! În Paradis, pe atuncea nu se afla încă marșand (negustor – n.a.) de mode și de alte mofturi muierești. Eva singură-și făcea fustă din frunze de smochin. Adam era un model de credință congiugală (cătră soția sa). El nu alerga după alte femei, pentru că era numai una. Deci Eva, fără plecare cătră modă, Adam cu credință, formau, iată, o păreche, care putea trăi în Paradis. Unde vei găsi astăzi o asemene păreche? Căci încetând cei căsătoriți a trăi ca în Paradis, îndată trecură de-a dreptul la Iad… Femeea în loc să agiute astăzi bărbatului a purta sarcina vieței, i-o face de zece ori mai grea. Bărbatul este protectorul femeei; dar sermana-i plătește un tribut însemnător. Femeea s-au dat bărbatului drept companioană a călătoriei, dar cine, care bărbat oare, dorește a călători cu dame pline de capriții? O femee bună, zice Solomon, este corona bărbatului, însă acest Împărat știea cât de greu apasă corona. Bărbatul având o bună femee, o socotește de o comoară, însă spre a nu pierde comoara, trebue să o îngropi. Bărbatul și femeea fac o companie, în înțălegere, căci di ai lua aceasta în înțelegere militară, apoi femeea se poate socoti în casă ca un regiment întreg. Dar din această companie comerțială ce câștig iese? Copii! Copii! Acel capital mâncăcios, acea închizășluire prețioasă pentru strălucirea și păstrarea numelui nostru. Iată tot ce iese din însoțire, și cel mai folositor lucru ar fi încalte a te însura cu o femee, care să știe să-ți facă bucate, ca să poți zice cel puțin că: ea mă hrănește. Arsenius.” Acum, iată  replica din „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, Brașov, nr. 3 din 17 ianuarie 1844. „Să întoarcem puțintel foaiea și să mai cercetăm și noi întrebarea de sus. Adâncul scrutător al naturei faimosul învățat Buffon au zis, că (sic – n.a.) căsătoriea este adevărata stare naturală a omului. Nu numai Volter (Voltaire – n.a.), ci cu dânsul mai toți medicii au descoperit, că sinucigașii, adecă acei desperați carii își iau viața ei înșiși, sânt în partea cea mai mare oameni ne’nsurați. Intrați în casele nebunilor și veți afla pe cei mai mulți smintiți, nebuni, furioși, de acei bărbați, carii n-au fost căsătoriți. Va să zică starea căsătoriei stâmpără sângele și patimile, mintea o așază și o coace mai bine. După o lege a lui Licurg, în republica spartanilor bărbații ne’nsurați nu erau suferiți a merge la teatruri și jocuri publice, iar când era siliți a se judeca cu cineva, trebuia să stea goi, desbrăcați în fața tribunalului; spartanii avea până și pedepse trupești nu numai asupra ne’nsurărei ci și asupra târziei însurări. În Atena trebuia să fie însurați unii ca aceia, carii voiau a dobândi unele dregătorii de stat, cum generali, oratori ș.a. La romani nu numai că avea în mare cinste pe toți aceia, carii năștea prunci mulți din căsătorie legală, ci le îngăduia și oareșcare scuteli. Iulius Cesar opri pe fetele care trecea de 40 ani, a nu purta mărgăritare nici pietre scumpe, nici a se purta în lectice, duse de robi. În Germania încă s-au păzit multe veacuri măsuri strânse asupra căsătoriilor: în Liubeck până în veacul trecut femeile nu-și lua rangul după starea bărbaților lor, ci după anii măritărei. Porunca lui Isus o știți? Adecă: Institutul căsătoriei în sine socotit nu este întru nimic de vină, dacă multe căsătorii sânt nenorocitoare, ci sânt alte împregiurări blăstămate, care taie în viața socială publică și privată și mai întâiu de toate este creșterea cea scâlciată și neghioabă, uneori prea mojicoasă, alteori prea rafinată și prea de multe ori demoralizată, pe care o dăm noi fiilor și fiicelor noastre. G(heorghie) B(ari)ț”. P.S. Acuma, ce să (mai) zic și eu? Un bărbat (foarte!) însurat?! Că la 1843-44 (nițel înainte de 1848, anul după care toate reperele aici notate vor fi bulversate, întoarse pe dos, modernizate etc.). Că moldovenii noștri erau mai misogini? Ori poate erau mai moderniști (vezi, azi, expansiunea cuplurilor ce fac copii fără a avea, musai,  „patalama” de însurătoare  de la primărie). Mai bine las fiecărui cititor/cititoare șansa interpretării acestui vechi dialog trans-carpatic.

Sonetul CXLIV. (Two loves I have, of comfort and despair). ”Două iubiri, de-alint și disperare, / Ele, ca două spirite, m-animă; / Îngerul bun e-un tânăr, o splendoare, / Spiritul rău e o femeie brună. / Ca să m-arunce-n iad, femeia rea / Tentează pe cel bun de lângă mine, / Din sfânt în diavol vrând a-l transforma / Cu-a ei vicioasă-ncredere de sine. / Dacă pe înger diavol l-a făcut / Pot bănui, nu și să spun, de fapt; / Prieteni acum, cei doi au dispărut, / Și-l cred pe unu-n iadul celuilalt. / Voi fi în dubiu multă vreme încă, / Până cel rău pe cel bun îl alungă.” (Traducerea: Adrian Vasiliu)

Rezerve. Chiar când o femeie iubeşte din toată inima, rămâne totuşi un mic rest liber – ca germene pentru o iubire viitoare. (Chateaubriand)

Onoare vs rușine. În timpul unui război, soldații au intrat într-un sat și au violat toate femeile. Una singură i-a rezistat soldatului care intrase peste ea, pe care l-a ucis și decapitat! După ce soldații au plecat, toate femeile au ieșit din case și-și ridicau hainele rupte plângând, cu excepția celei care se luptase! Ea a plecat acasă și a venit cu capul soldatului în mâini. Privirea ei era plină de mândrie și spunea: - Credeați că l-aș fi lăsat să mă violeze fără să-l omor sau să mă omoare?! Femeile din sat s-au uitat una la alta si au hotărât să o ucidă, pentru ca ea să nu se mai mândrească cu onoarea ei și pentru ca soții lor să nu le întrebe când se întorc acasă de ce nu au rezistat ca ea! A fost atacată și ucisă. (Au ucis onoarea ca să poată trăi rușinea!) La fel se petrec lucrurile în cazul corupților din societatea noastră de astăzi. Ei ucid și izolează fiecare persoană cinstită, astfel încât să nu existe martor la corupția lor...!

Rânduieli. ”La noi muierea pupa mâna bărbatului / Până mai adineaori – zicea Marin al lui Pătru, / Şi din dumneata nu-l scotea niciodată, / Îi făcea trei, patru copii, dar nu-ndrăznea să-i zică tu. / Cele mai mândre, care se ambiţionau, nu-i ziceau nicicum. / Femeia are socotelile ei, ea să ţină de coada cârpătorului, / Să ţină oala de mănuşă, la foc, să stea ciucită la vatră / Şi să lase politica – de-asta ne ocupăm noi, asta e pentru / oameni – / Femeia, ce ştie femeia? / Ea să şteargă sticla lămpii, să alinieze clondirile pe corlată, / Să fie toate drepte, aşa, să tragi cu aţa, / Să te tragă, să-ţi pună ventuzele şi să nu-ţi iasă din vorbă, / Că ce ştie ea? / Înainte n-o prea vedeai la faţă, că purta maramă, / Zăvelca lungă, colo, abia-i sclipeau gleznele, / Dar o ghiceai pe-a frumoasă – şi-o furai, domnule, / O luai pe cal, şi-o făceai muierea ta, era o dulceaţă, / Dar acum pe cine să furi? Uitaţi-vă-n jur, pe cine să furi? / Altfel era viaţa, mai tacticoasă, umblai în cămaşă lungă până / Spre douăzeci de ani, că ziceau că eşti copil, la douăzeci de ani / Îmbrăcai izmenele, te-ncingeai cu brâul şi plecai după fete, / Le încântai din fluier. (...) / Şi vitele sunt mai proaste, ascultaţi-mă pe mine. / Poţi să discuţi cu femeia lucrurile astea, că nu poţi. / Nici copii nu mai face ca lumea, / Să-ţi umple casa, să te simţi om, / Una-două îi leapădă, zice c-a râvnit la varză acră şi n-a / Găsit la repezeală şi i-a lepădat, / Ori c-a râvnit la cireşe iarna, şi de unde să ia, şi s-a stârpit, / Bazaconii – nu vor să dea-n greu, / De-aia s-a împuţinat lumea. / Înainte, când veneau turcii pe-aici, cine-i lua la palme? / – câte zece-doisprezece / Săreau din câte-un copac pe turc, lui Baba Novac pe-aici îi plăcea / Să se bată cu ei, de ne lăuda şi Mihai Viteazul: / „Daţi, mă, băga-i-aş la ududoi, să mai stea şi pe-acasă”. / Dar discută astea cu Măria Bălii – uite-o că vine – să vezi ce zice, / Că ea a stat toată viaţa cu fundu' pe cămaşă degeaba şi nici tabla înmulţirii n-o ştie. (...) ” (Marin Sorescu)