Motto.O pălărie este un obiect folosit pentru acoperirea capului din mai multe motive. Aceasta poate fi purtată ca protecție împotriva anumitor elemente, pentru motive religioase sau ceremoniale, pentru siguranță sau ca un accesoriu de modă. În trecut, pălăriile au fost un indicator al statutului social. În armată, acestea pot indica naționalitatea, funcția deținută, arma.” (wikipedia)

Lupoaica.,,Bade Ioane, se întreba cu jale / mai înainte ca licoarea să-și beie, / tu care ai domesticit animale / de ce nu poți domestici o femeie!? / Lacrima-i cade - pic! - în paharul cu bere: / - Așa e mai bună...., râde cu fața-n pufoaică: / - La viața mea, am crezut că iubesc o muiere, / dar, domnii mei, am iubit o lupoaică... / Împărțisem cu ea patul, fereastra, cutia poștală… / povestea sorbind din pahar licăr luna, / ca să trezească mesenii din piroteală: / - E greu să iubești femeie și Lup împreună… / Și-apoi când toată lumea uita de dânsul, zicea, / târziu de tot cu vocea suferindă: / - Chiar și acum ea mușcă din inima mea, / când cine știe prin care coclauri colindă…” (Nicolae Dabija)

Emil Bobu.Pe Emil Bobu, cel mai slugarnic, longeviv şi „primitiv” apostol al lui Ceauşescu, mi-l amintesc purtând mereu fie şapcă, fie, mai apoi – de când însuşi dictatorul va începe să poarte acest accesoriu „burghez” – o pălărie săracă, modestă, cu boruri mici (mai degrabă o şapcă având cozoroc circular, aş zice). Ca să vedeţi câte ne poate dezvălui despre personalitatea purtătorului un simplu acoperământ de cap! Astfel, pălăriile liderilor comunişti mai vechi, cei „şcoliţi în capitalism” – „demascându-le”, implicit, acestora, ca să folosesc, cu delicii, limba de lemn a anilor ’50, origini şi tendinţe burgheze, nu tocmai sănătoase – erau frumoase, de calitate, cu boruri largi, umbroase, boiereşti. Iar cei ce le foloseau aveau o anumită distincţie înnăscută ori, poate, cultivată în a le purta, asortate corect momentului şi vestimentaţiei de calitate, de o eleganţă neostentativă. Observaţia este valabilă, cred, pentru Lucreţiu Pătrăşcanu şi I.G. Maurer, ca să nu mai amintesc de „moşierul” convertit la comunism Petru Groza. Până şi pe Dej –  bărbat arătos, un hedonist bine deghizat şi discret (cu amante între celebre actriţe ale vremii!) – hainele stăteau, parcă, mai bine ca pe Ceauşescu. Asta ca să nu mai amintesc de Lenuţa şi de şleahta ei de tovarăşe cu coc, pe care orice haine ai fi pus tot şleampete arătau. Emil Bobu, cel născut la Văculeşti – Botoşani, nu avea, bietul, cum să gândească ori să se poarte altfel. El însuşi va declara că îi ura pe moşieri şi chiaburi, inclusiv pe boierul Scarlat, pe moşia căruia întreţinea şi scotea la arat şase boi. „Îmi plăcea să lucrez la arat – va scrie el – dar să ştiu că folosul muncii mele nu intră în buzunarul unui jnapăn care nu mai poate de bine şi trăieşte pe seama noastră, într-un  lux ciocoiesc”. Bobu va reconsidera, însă, pălăria ca accesoriu identitar, alături de alte markere ale „luxului ciocoiesc”, atât de invidiat şi urât de copilul sărac dintr-un sat sărac: va pohti, discret, la mulinete şi electronică japoneze, ori la puşti cu plăcuţe de aur cu monogramă. Dar asta va fi numai după 1973, când va deveni un temut ministru de interne. Calitate în care va reînvia operaţiunea „Peregrinul” (vânzarea nemţilor şi evreilor). Rezultate? Excelente: aproape 8 milioane de dolari încasaţi (oare unde or fi banii, că fidelul Emil a murit sărac, cum vom vedea!?), doar în perioada ’73-’75!? Un înalt ofiţer DIE declara – în contextul marii anchete declanşate de fuga lui Pacepa, în 1978 – că „tov. Ministru Bobu mi-a cerut să-i procur o pălărie frumoasă – dar nu cu boruri prea mari, ca la capitalişti – dar care să fie, musai, din păr de iepure”. Omul aduce de la agentura noastră spionistică din Koln  obiectul cerut, dar Bobu strâmbă din nas: e din fetru, cu boruri prea mari, „e una de prim-ministru”, eu vreau una cum am zis: cu boruri mici, dar din păr de iepure! Ordinul a fost executat (deşi, scrie cu năduf ofiţerul, E.B. a omis să-i restituie, la schimb, pălăria „greşită”). Cu toată „criza pălăriilor”, Ceauşescu îl păstrează în top până la urmă pe omul lui de bază (prim-secretar al regionalei/judeţenei de partid Suceava până în 1972), pe care, aflat în prima lui vizită la Suceava după „înscăunare”, îl găsise dormind, ca un câine de pază, pe preşul din holul Casei de Oaspeţi din zona Brădet! Bobu va fi invitat în elicopterul fugii –  alături de Manea Mănescu (pe care, cine ştie, l-o fi invidiat, în sinea lui, la despărţirea de la Snagov de Ceauşeşti, pentru ideea de a-i pupa mâna stăpânului suprem!?) – şi va porni imediat, cu o maşină – precum un câine dresat – în căutarea binefăcătorului lui. Exemplară rămâne obedienţa extremă a acestui slujbaş-preş. De la adresarea către labradorul lui Ceauşescu: „Vă rog frumos, staţi cuminte, tovarăşe Corbu!”, la frica de a trage cu puşca la vânători, ca nu cumva, din greşeală, să nimerească un trofeu mai mare decât al Tovarăşului, până la obligarea prim-secretarilor de judeţ de a raporta producţii agricole mincinoase, Bobu a fost sluga perfectă! Păcat că spiritul său mai bântuie – ca o stafie imortelă! – în mintea, opţiunile conducătorilor noştri de azi, mai mari ori mai mititei! P.S. Păi, era să uit taman încheierea, încununarea! Pălăria, cum altfel!? La moartea uitatului Emil Bobu – pe 12 iulie 2014 -, presa  română descoperă, oarecum uimită, că-l cam ignorase ! Omul locuia – după ce fusese eliberat din închisoare – la etajul întâi al unui bloc oarecare din cartierul Floreasca (e drept, în singurul apartament ce avea gratii puse la ferestre în acel bloc!). Devenise un anonim, care îşi făcea cumpărăturile zilnice – câte o pâine, un sfert de salam, juma de kil de roşii – de la magazinul din colţul blocului. Aproape că mă înduioşează – sincer – naivitatea, devotamentul total al acestui activist de Botoşani, devenit organic, definitiv dependent de „părinţii lui politici”: Nicolae şi apoi Elena (cea cu care juca nesfârşite partide de şeptic ori de „popa prostu”, având, însă, mereu grijă să piardă, ca să nu o supere pe Elena). O întrebare ar putea fi validă: cum explicăm că mulţi lideri comunişti intraţi iute în biznis au izbutit, iar bietul Emil Bobu – cel care a obţinut, discret, 8 milioane de dolari pentru România – îşi cumpăra, la zenit, câte un sfert de parizer (o fi fost cu soia… ori fără!?) de la parterul blocului? O fi fost mai naiv ori (poate?) cinstit în felul lui! Şi acum, cireaşa, mă rog, „pălăria” de pe tort: vânzătoarea acelui mic magazin de bloc va declara: „Domnul Bobu, vecinul nostru, cumpăra câte puţin şi de aceea venea zilnic la noi. Acum două săptămâni chiar ne-a cerut să-i comandăm o pălărie uşoară, de vară. Dar nu chiar ca acelea de la chinezi – ne rugase – ci ceva mai bun, mai de calitate! Cam în două zile ne va veni pălăria! Păcat că săracul nu a mai apucat să se bucure de ea, Dumnezeu să-l ierte!” Mare belea cu pălăriile astea, zău! Cât despre capete… pe altădată.

Fără pălărie în Tribunal.„O măsură care nu e privită cu mare simpatie de către împricinaţi şi public vine de la Tribunalul Suceava. Se spune că nimeni nu are voie să pătrundă în Palatul Justiţiei cu pălăria în cap, cum se făcea până acum. Fiecare este obligat ca, în schimbul unei taxe de 2 lei, să-şi lase pălăria la uşa dela intrarea în local. Descoperirea capetelor la intrarea în Tribunal are darul să mărească atmosfera de respect şi cuviinţă care trebuie să domnească în templul dreptăţii”. (Ziarul Suceava, 13 Decembrie 1934)

Chapeau bas!În zilele noastre, purtătorii de pălării nu se mai plimbă pe străzi. Dar a existat o vreme în care pălăria, de asemenea simbol al virilității, era un articol vestimentar esențial. Pentru a arăta respect, deferență față de cineva, aveai atunci în principal două posibilități: fie te-ai înclinat, fie ți-ai dat jos pălăria (ai putea chiar să le combini pe cele două). Din această formă de salut respectuos, încă din secolul al XVII-lea, expresia a devenit, chiar dacă nu ai pălărie, una care marchează atât respectul, cât și admirația. Cât despre ”Chapeau!”, este o formă scurtată, o interjecție (deseori însoțită de o mișcare în sus a degetului mare), menită să marcheze admirația.

Céline Dion, o dragoste cât o viață. Toată lumea știe frumoasa (și scandaloasa, la început!) poveste de dragoste dintre Céline Dion și soțul ei, René Angelil. Atunci, tânăra lansată de celebrul manager, Céline, se îndrăgostește nebunește de Pigmalionul ei. Singurul bărbat din viața ei, sufletul ei pereche. Céline i-a dedicat albumul Encore un soir.

Patriotism galic. „Noi, francezii, avem cea mai bună mâncare, cele mai bune vinuri și cele mai faine și diverse plăceri sexuale, de la Creație încoace. Asta este suficient pentru a face diferența”. (Frédéric Dard – San Antonio)

Test.„Bucătăria este locul în care vei vedea dacă cei apropiați comunică cu adevărat cu tine: în afară de pat, este singurul loc din casă care este cu adevărat intim”. (Roger Fournier)