Zetea.În anul 1990, Silviu Zetea a ținut să ducă tradiția de 100 de ani a familiei mai departe și a „reconstruit“ o afacere cu pălincă și țuică din fructe. Astăzi, această mică afacere s-a transformat într-un adevărat brand, cunoscut atât în România, cât și în celelalte țări europene. Produsele Zetea nu sunt accesibile tuturor consumatorilor. Prețurile acestora încep de la 100 de lei și ajung chiar și la 2.000 euro pentru produsele considerate de lux. „Ne bucurăm de un număr mare de clienți. Românii apreciază calitatea băuturilor pe care le producem. Am încercat să le facem accesibile tuturor consumatorilor, dar avem și o categorie de consumatori care cer o pălincă de lux. Desigur că avem o producție mică și doar la comandă, dar există o cerință pe piață pentru astfel de produse. Pălinca de 2.000 de euro atrage consumatorii, în primul rând, prin istoria sa. Este un produs românesc a cărui formă de prezentare obișnuiesc să o leg de Balada lui Ciprian Porumbescu. În al doilea rând, pălinca are o vechime de peste 17 ani, este obținută din cireșe amare, iar sticla este decorată cu fire de aur. Se vinde la pachet format din 2 sticle a câte 1 litru, deci vorbim despre 2 litri de pălincă – 2.000 euro“, a precizat Silviu Zetea.

Recunoaștere.Pe lângă cele 9 produse românești recunoscute și înregistrate la nivel european cu sigla ”Indicație Geografică Protejată”: Magiun de prune de Topoloveni, Salam de Sibiu Novac afumat din Țara Bârsei, Scrumbie afumată de Dunăre, Telemea de Sibiu, Cârnați de Pleșcoi, Cașcaval de Săveni, Salata cu icre de știucă de Tulcea, respectiv Telemea de Ibănești (Denumire de Origine Protejată), se alătură cel de al 10-lea, Salată tradițională cu icre de crap (Specialitate Tradițională Garantată). Produsul „Salată tradițională cu icre de crap - STG” este o cremă omogenă, la obținerea căreia se folosesc următoarele ingrediente tradiționale: icre de crap, mix de icre de pește de apă dulce, ulei de floarea-soarelui, apă carbogazificată, zeamă de lămâie, sare. Salata tradițională cu icre de crap – STG este realizată în două variante: cu sau fără ceapă fiartă. Icrele de crap sărate care dau denumirea produsului „Salată tradițională cu icre de crap” sunt menționate încă din anul 1916, în lucrarea „Pescăria și pescuitul în România”, de Grigore Antipa. A doua materie primă din rețeta produsului o constituie „mixul de icre de pește de apă dulce”, menționate în aceeași lucrare, cunoscute sub denumirea de ,,Tarama”. Rolul mixului de icre de pește de apă dulce este de a conferi consistență produsului și de a amplifica gustul icrelor sărate de crap prin faptul că acestea au la bază în special icre de la specii din familia Ciprinide sărate și maturate.

Ustensile.Este un fapt adesea uitat, dar accesoriile de bucătărie sunt printre cele mai definitorii inovații din istoria omenirii. Invenția oalei de fiert a făcut posibilă civilizația agricolă, iar perfecționarea cuțitului stă la baza întregii noastre gastronomii. Utilizarea furculiței a devenit răspândită în Europa în secolul al XVIII-lea. Cu siguranță, și tacâmurile ne-au deosebit dentiția de cea a cimpanzeilor. Analiza tehnologiei culinare nu pare la prima vedere promițătoare ca temă pentru o carte. Dar Bee Wilson reușește să facă oalele și tigăile la fel de interesante ca o cină gourmet. Adevărat, pentru acest istoric al alimentației, noi mâncăm ceea ce mâncăm nu doar pentru că avem la dispoziție anumite alimente, ci și mijloacele tehnice pentru a transforma materia primă animală și vegetală în mese hrănitoare. Fără o oală solidă, nu aveam supa; la fel cum, degustarea spaghetelor devine mai ușoară cu o furculiță pentru a le rula. În loc să abordeze grătarele și cuțitele dintr-o perspectivă teoretică, Wilson preferă să se bazeze pe experiența personală și pe o mulțime de anecdote. Ea ne face să înțelegem cum obiectele din bucătărie pot deveni subiectul unor sentimente puternice, de atașament: tigăi îndrăgite - unele moștenite de la bunica! - ori, linguri prețioase din lemn, ori cuțite care ni se potrivesc de parcă ar fi fost făcute special pentru noi.

Dop.Dopul de plută, foarte important în păstrarea vinului, a apărut undeva în zona mediteraneeană, pentru a sigila în mod ermetic sticlele, care până atunci aveau numeroase alte forme de etanșeizare, nici una așa de eficientă. Pluta este un material natural unic, obținut din scoarța stejarului de plută, și rezistă un număr impresionant de ani. După ce Imperiul Roman a dispărut, și folosirea plutei s-a pierdut timp de secole întregi, englezii fiind cei care au redescoperit pluta, în secolul al XVII-lea, mai ales pentru sticlele de șampanie. Chiar dacă acum există și alte mijloace de a astupa cu eficacitate sticlele, dopurile de plută au rămas cele mai importante. Principalii producători de plută la nivel mondial sunt: Portugalia – 160.000 de tone de plută (52,5% din producția mondială), Spania – 75.000 de tone (29,5%), Maroc (3,7%), Italia (3,6%), Algeria (3,3%), Tunisia (2,5%) și Franța (1,1%).

Sticlă.Sticlele de vin sunt de obicei de 750 ml (75cl) și nu de un litru (1.000 ml). Specificația sticlelor are o istorie proprie și interesantă. Capacitatea unei sticle de vin s-a normat în secolul al XIX-lea. Apoi, au apărut cele mai nebunești explicații ale acestui fapt. În realitate, este pur și simplu de o decizie  practică, cu o bază istorică: la vremea respectivă, principalii clienți ai producătorilor de vin francezi erau britanicii. Unitatea de volum pentru britanici era „galonul imperial” echivalent cu 4,54609 litri. Pentru a simplifica conversia, aceștia au transportat vinul de Bordeaux în butoaie de 225 litri, adică exact 50 de galoane, ceea ce corespunde la 300 de sticle de 750 ml (75 centilitri) fiecare. Deoarece calculul a fost mai ușor, au adoptat un butoi = 50 galoane = 300 sticle. În acest fel, un galon corespundea unei cantități de șase sticle. Din acest motiv și astăzi cutiile de vin au adesea șase sau 12 sticle. Deși mărimea standard înseamnă 750 ml, unele sticle pot avea capacități inferioare sau superioare. Indiferent de regiunea viticolă de proveniență, de tipologie și cramă, primează, și azi, prima variantă.