Discursul intern al omului este o verbalizare ascunsă care însoțește procesul gândirii. Această manifestare reprezintă raportul dintre operațiile mentale, componentele lingvistice, interacțiunea de comunicare, precum și conștiința. Mai simplu spus, aceasta este o funcționare mentală verbală. De fapt, gândurile umane sunt capabile să „funcționeze” fără elemente verbale.

Discursul interior ocupă cea mai mare parte din activitatea noastră diurnă. El dă glas experiențelor noastre interioare legate de mediul înconjurător și, așa cum a descoperit un cercetător de la Universitatea din Toronto, „discursul interior ne ajută să manifestăm autocontrol, mărindu-ne capacitatea de a rezista în fața impulsurilor”. De fapt, o frecvență mai mare a discursului interior este asociată cu niveluri mai scăzute de stres psihologic.

În 1926, renumitul psiholog și educator elvețian Jean Piaget a observat că mulți copii cu vârsta între 3 și 5 ani încep să-și vorbească singuri. Spre exemplu, atunci când un copil construiește o casă din cuburi, de multe ori va verbaliza acțiunile: „Acum, o să pun cubul roșu peste cel albastru.” Când a terminat, se poate să spună: „Acum cad toate”, în timp ce dărâmă cuburile.

Această activitate este denumită „vorbire egocentrică” și demonstrează cum limbajul începe să ne domine viețile de zi cu zi. Folosim discursul interior pentru a lua decizii conștiente și pentru a ne structura gândurile în scopul de a le comunica celor din jur și folosim vorbirea interioară pentru a repeta ceea ce urmează să spunem.

Vorbirea interioară începe în primii ani de viață; continuăm să avem aceste discursuri interioare pe parcursul întregii vieți. Ea pare să se formeze în emisfera stângă a creierului – partea care procesează limbajul abstract – și ne ajută să ne raportăm la alți oameni. Discursul interior ne ajută, de asemenea, să ne modelăm conștiința de sine.

Când vom deveni atenți la discursul nostru interior, vom descoperi că fiecare stare emoțională – furie, teamă, depresie, bucurie, mulțumire etc. – are propria sa voce și propriul stil de comunicare. Dacă ni se pare că asta seamănă cu a avea tulburarea de personalitate multiplă, nu suntem departe de adevăr, pentru că toți avem zeci de subpersonalități și fiecare dintre noi are un temperament propriu. În mod normal, aceste Voci interioare se amestecă și, în mare parte, nu se disting, însă traume severe pot separa aceste personalități, dându-le libertatea să se manifeste autonom.

Deși nu suntem mereu conștienți de acest lucru, diferite voci interioare ne „comentează” încontinuu comportamentul. Autocritica este un exemplu perfect: o parte din noi duce la capăt o sarcină, iar alta începe să șușotească: „Nu e suficient de bine. Șeful tău te va admonesta.” Nici măcar nu este ceva neobișnuit să ne surprindem diferitele personalități în plină dezbatere. Vedem un articol vestimentar într-un magazin și ne îndrăgostim de el, dar apoi încep vocile: „Nu ți-o permiți!” „Dar o merit!” și așa mai departe.

Fiecare dintre aceste voci interioare are alt efect asupra creierului. O voce autocritică ne va stimula circuitele de detectare a erorilor, în timp ce o voce încurajatoare ne va stimula circuitele neurale implicate în compasiune și empatie.

Discursul interior negativ poate fi în mod special distructiv. Spre exemplu, persoanele anorexice au adesea voci interioare dure și puternice. Asta îi ajută să-și combată impulsul de a mânca, dar vocile interioare negative continuă să le macine încrederea în sine, astfel încât ajung să se înfometeze și să-și pună în pericol viața. Când învață să nu mai asculte aceste voci distructive, obiceiurile lor alimentare se îmbunătățesc.

Cei care sunt dependenți de muncă au o soartă asemănătoare. Indiferent cât de multe împliniri au, vocea interioară perfecționistă nu le permite să se odihnească: „Trebuie să muncești mai mult! Nu este suficient! Ce se va întâmpla dacă dai greș?” Pentru a pune punct acestui tip de comportament, care este dăunător pentru inimă și creier, persoana care muncește obsesiv-compulsiv trebuie să-și dezvolte un nou limbaj interior, care pune mai mare valoare pe obiectivele nemateriale, precum prietenia sau activitățile plăcute.

Amânarea este o altă formă de vorbire interioară foarte distructivă. „Dacă dau greș? Nu știu suficient de multe lucruri pentru a putea avea succes! Dă-o încolo, mă pot lupta mâine cu problemele astea!” Cum putem opri acest tip de discurs interior? Oprindu-l în mod intenționat și înlocuindu-l cu afirmații repetitive care sporesc încrederea în sine. Dacă ne modificăm discursul interior, ne vom schimba comportamentul și ne vom putea îmbunătăți funcționarea creierului. Abilitatea de a controla tonul discursului interior este primul pas către câștigarea respectului și a încrederii – din partea ta și a celorlalți.

Psiholog Mihai Moisoiu

Tel. 0753937223

www.mihaimoisoiu.ro

E-mail: mmmoisoiu@gmail.com