Citim pretutindeni semnele unei istorii epuizate, ajunsă la capăt de drum. Să fie sfârşitul unei epoci? Sau sfârşitul unor generaţii blazate şi incapabile de a mai construi ceva în această ţară?

Dar România a mai traversat astfel de momente istorice, iar noi suntem datori să aflăm cum au fost depăşite cumpenele istoriei şi să dăm un sens luptei noastre. Înapoi în istorie așadar cu 500 de ani. În 1520, spre sfârşitul domniei Sfântului Neagoe Basarab, chipul ameninţător al războiului se arată limpede deasupra Ţării Româneşti. Sultanul vrea cu orice preţ să subjuge pământul românesc. Vestea iminentei cotropiri circulă iute şi stârneşte panică. Boierii, nerăbdători, îi solicită domnitorului să ia mai repede o hotărâre şi să înceapă pregătirile pentru război. Războiul este din start pierdut, în faţa forţei militare disproporţionate a turcilor. Boierii se adună la sfat şi sunt extrem de iritaţi fiindcă domnitorul nu se arată la vorbă. Dar Sfântul vorbeşte în taină cu Dumnezeu. Un slujitor îi încredinţează că domnitorul se roagă. Iar boierii murmură. Li se pare total nepotrivit ca tocmai acum, când îi paşte războiul, domnitorul să se roage. Însă Neagoe Basarab ştie care este sfatul cel care contează. Când apare, într-un târziu, în mijlocul lor, este luat la rost: „Măria Ta, situaţia este gravă. Trebuie să luăm o hotărâre. Turcii ne vor cotropi”. Iar domnitorul isihast îi îndeamnă la rugăciune. Boierii însă răbufnesc: „Măria Ta, ţara nu se conduce cu «Doamne, miluieşte!»”. Sfântul Neagoe Basarab îi domoleşte, spunându-le că şi lui îi pasă de ceea ce se întâmplă cu ţara, nu numai lor: „Rugaţi-vă mai mult şi postiţi, fiindcă singurul care ne poate izbăvi de urgie este Dumnezeu”. Apoi, gânditor, dom­nitorul se retrage şi începe să se roage. Răspunsul lui Dumnezeu nu a întârziat. Cronicile spun că, în noaptea aceea de 21 septembrie 1520, Dumnezeu ­i-a cerut sufletul sultanului ­Selim I şi nu a mai avut loc nici o cotropire a Ţării Româneşti.

Astăzi ne întrebăm ce a vorbit Neagoe Basarab cu Dumnezeu. Probabil că „Doamne, miluieşte!”, fiindcă aşa se vorbeşte cu Dumnezeu. Iar acum trăim o ­situaţie ce pare fără ieşire. Căutăm soluţii omeneşti, în timp ce soluţia este cea a domnitorului Neagoe Basarab. Peste lumea noastră pare să se prăvălească un uriaş val de frică şi represiune, iar noi suntem încremeniţi. Înţelegem că situaţia e gravă, că trebuie luată o hotărâre, iar conducerea ţării e departe, în lucrările şi deciziile sale, de pilda Sfântului Neagoe Basarab. Cei mai mulţi dintre noi sunt cuprinşi de îndoiala celor din sfatul ţării şi cred că ţara nu se conduce cu „Doamne, miluieşte!”. Dar o altă scăpare din primejdia ce ne împresoară nu este. Chiar cu „Doamne, miluieşte!” se conduce ţara. Aşa se iese din încremenirea spaimei şi a morţii. ­Restul sunt propuneri politice şi biete soluţii omeneşti. Unii spun că e prea târziu şi că, orice am face, prăbuşirea este iminentă. Dar Dumnezeu are ultimul cuvânt în istoria aceasta a tulburării. Nu noi suntem cei care decidem prin cugetele noastre pripite şi prin atitudinea noastră căpoasă faţă de pronia divină. Şi totuşi noi, prin rugăciune şi postire, putem da un sens izbăvitor evenimentelor. Nu ne mai punem încrederea în noi, ci în Cel care are în mâna Sa soarta întregii lumi.

Sfântul Neagoe Basarab ne spune clar: „Rugaţi-vă mai mult şi postiţi, fiindcă singurul care ne poate izbăvi de urgie este Dumnezeu”. Aşadar, ceea ce vine asupra României şi a lumii nu este un rău oarecare, ci însăşi urgia. Iar de urgie nu scăpăm cu mijloace omeneşti. Încă avem suficientă cugetare ca să nu minimalizăm răul. Noi nu vom găsi o soluţie. Asta e clar. Când vine urgia, totul se surpă. Toate soluţiile noastre îşi probează nimicnicia. Urgia este un rău mare pe care nimeni ­nu-l poate întoarce de la noi, decât numai singur Dumnezeu. Iar această abatere a urgiei de la noi se poate face numai cu rugăciune şi cu post. Sfântul o spune, în acel veac, boierilor, iar ­nouă, peste veacuri. Acum, când urgia bate din nou la porţile ţării, e vremea să ascultăm sfatul domnitorului cu viaţă sfântă.

Acum, când în fruntea ţării nu sunt pilde vrednice de rugăciune şi postire, căutăm în epoci mai îndepărtate chipuri de conducători care ştiau să stea la sfat cu Dumnezeu, în pofida îndărătniciei omeneşti a boierilor. Aceştia ne sunt călăuze într-un timp tulbure, în situaţii deznădăjduitoare şi atât de greu de gestionat. Unii dintre noi lucrează rugăciunea şi postirea. Şi bine fac. Acesta este fundamentul rezistenţei noastre. Şi reacţia civică are rolul ei. Este dreptul nostru să refuzăm cătuşele şi lagărul care se insinuează în societatea noastră. Este dreptul nostru să fim liberi şi să exprimăm valori în care am fost crescuţi şi care ne-au făcut mari. Însă împotriva urgiei este insuficientă doar reacţia civică, indiferent cât de puternică şi justificată ar fi. Aşa că rămâne nepreţuit îndemnul Sfântului Neagoe Basarab:

„Rugaţi-vă mai mult şi postiţi, fiindcă singurul care ne poate izbăvi de urgie este Dumnezeu”.

(Sergiu Ciocârlan , Ziarul Lumina)