Motto. ”Sunt generos din egoism. Îmi place mai mult să dau, decât să primesc.” (Tudor Mușatescu)

Zidari.Trupă de zidari bețivi, căutăm de lucru. Deviza noastră: ”Stă-n picioare, e zid! Cade... e trotuar!”

Prost.Te uiți în urmă și spui: ”Bă, ce prost eram acum un an!” Probabil și acum ești prost, dar îți dai seama la anul.

Dublu.Cum se miră unul cu dublă personalitate? - Vai de mine și de mine!

Durată.”Monument, gând sau descântec, au rostul lor de-a fi trăit și de-a mai trăi. Tot ce este vechi are valoare: valoarea este virtutea de a fi durat.” (Victor Eftimiu)

Înmormântare.Al.I. Cuza s-a stins din viață, printre străini, în ziua de 3 mai (stil vechi) 1873, la ora unu și jumătate noaptea, la hotelul ”Europa” din Heidelberg, la vârsta de doar 53 de ani. Cu sprijinul agentului diplomatic român la Berlin, Theodor Rosetti, cumnatul lui Cuza, corpul său neînsuflețit a fost îmbălsămat la cimitirul din Heidelberg. Fostul domnitor Mihail Sturza i-a asigurat pentru slujba religioasă un preot din Baden-Baden. Sicriul cu rămăşiţele pământeşti a sosit în ţară cu trenul, prin Cernăuți, unde un corp de oaste austriac i-a prezentat onorul şi a depus o coroană de flori. În gara Ițcani -Suceava, a fost primit de o mulţime de bucovineni, iar Dimitrie Gusti a ţinut o cuvântare. La Ruginoasa l-a aşteptat o mare mulţime de ţărani, ostaşi, actuali şi foşti demnitari de vază a ţării. A fost înmormântat iniţial la Biserica Domnească de lângă Palatul de la Ruginoasa, conform dorinţei sale. Au luat cuvântul la mormânt: Cezar Boliac, Dimitrie Gusti, Petru Poni, Petre Grădişteanu şi „fratele” (trădător – n.a.) Mihail Kogălniceanu, care în cuvântarea rostită a afirmat că el, defunctul Cuza... „Ţinea cheia Orientului şi nimic nu se făcea la Orient, nu numai fără ştirea, dar nici fără voia lui”. Dar a ținut să recunoască faptul că „Nu greşelile, ci faptele cele mari ale lui Cuza Vodă aduseseră a lui detronare”. (dr. Aurel V. David)

Holera. Holera este o afecţiune extrem de gravă şi contagioasă, generată de Vibrio Cholerae. Este o boală diareică acută severă, însoţită de vomismente abundente, care determină exicoza - deshidratarea rapidă a bolnavului prin pierdere masivă de electroliți. Mortalitatea depăşeşte 85% din cazuri, la izbucnirea epidemiei. Calea de transmitere a vibrionului este digestivă, fecalorală. În condiţii naturale, este o epidemie hidrică specifică sărăciei şi subdezvoltării, fiind transmisă fie prin apa de băut infectată cu fecale ca urmare a sanitaţiei deficitare, fie prin consumul de pește infectat şi/sau de apă provenită din ape curgătoare sau stătătoare infectate. La începutul secolului trecut, marele savant român doctorul Ion Cantacuzino (1863 – 1934) a izolat vibrionul şi a produs primul vaccin antiholeric pe care l-a administrat trupelor române aflate pe front în timpul celui de-al Doilea Război Balcanic (16 iunie – 18 iulie 1913), salvându-le de la extincţie şi schimbând radical soarta războiului. Transformat în armă, vibrionul holeric îşi sporeşte contagiozitatea, virulenţa şi patogenitatea, fiind inclus în categoria armelor biologice de categoria B. (Revista ”Vitralii”)

Ratați.”Nu cel ce n-a reușit în viață e ratat, ci numai acela care a râvnit lucruri peste puterile sale. Cine se mulțumește să fie sergent-major toată viața, nu este un ratat. Ratat e colonelul care n-a ajuns general.” (Victor Eftimiu)

Șezătoarea.Asemenea clăcii, șezătoarea este la rândul său o ocazie de punere în circulație a datinilor, a obiceiurilor și a altor norme ale vieții comunitare. Ea are rolul de a conjuga forțele de muncă țărănești. La fel de vechi ca și satul devălmaș, șezătorile erau organizate de către tinerii satului. Astfel, fetele sau flăcăii se adunau, de regulă, în serile de toamnă sau de iarnă într-o anumită casă a satului și lucrau alături de ceilalți, fiecare pentru sine, la torsul lânii și a cânepei, la curățatul porumbului și al mazării etc. Tinerii trăiau astfel într-o „tovărășie de muncă și de petrecere” prin intermediul căreia își asigurau accesul la tradiția folclorică a grupului lor de vârstă. Faptul că la șezători tinerii veneau pentru „a auzi ce se mai petrece în sat și în lume” ori mai ales pentru „a vorbi d’ale noastre, de nevoile vieţii” ca „să avem spor la lucru” ne ajută să determinăm câteva funcții ale șezătorii. Întâi șezătoarea are rolul de a dezvolta sentimentul comuniunii sociale între participanți. Deoarece în aceste tovărășii participarea bărbaților, spre deosebire de cea a feciorilor, era ocazională, și deoarece fiecare fată avea o preocupare constantă de a-și găsi între feciorii prezenți un partener în vederea căsătoriei vom putea vorbi de şezătoare și ca despre o formă de asociere ce pregătește omul pentru nuntă. Ea este, așadar, atât un ceremonial ce aparține ciclului muncii, dar în același timp și unul aparținător ciclului vieții. Numai trecând printr-o astfel de instituție culturală, tânărul devenea apt pentru căsătorie. Legate structural atât de „Obiceiul Pământului”, cât și de „Obştea Sătească”, instituțiile de asociere în muncă au împărtășit soarta acestora. Odată cu înlocuirea „Obiceiului Pământului” prin codurile juridice moderne occidentale, înlocuire dublată de substituirea „Obştii săteşti” cu „comuna administrativă”, fenomene care au destructurat unitatea culturală a comunităților țărănești și au condus la tensionarea și ruperea relațiilor sociale dintre membrii acestora, instituțiile tradiționale de asociere în muncă au dispărut, făcând loc în societatea românească unui nou tip de activitate de producție, muncă individuală, egotică și cu caracter izolat, dar și unei dificultăți răspândite la nivel de masă, aceea de a munci. (Claudia Balaș)